Azi am fost să cumpăr niște lucruri. Ieftinache, că deh, vremuri grele. Am vrut (și aproape am reușit, sper) să cumpăr un dulap și o canapea.

Prima oprire a fost la Carrefour. Văzusem eu acolo un dulap interesant, suficient de mare È™i la preÈ› suficient de decent. Nu È™tiu în alte părÈ›i cum o fi, dar la Carrefour în Cluj există un fel de ghiÈ™eu special al raionului de mobilă. Și m-aÈ™ez eu la ghiÈ™eul ăla unde nu era nimeni. Cu coatele pe tejghea, să se vadă clar că nu îmi trag doar sufletul din zonă. Și stau, È™i stau, È™i stau… băieÈ›ii de la raion roiau, nu alta, pe lângă mine – evident, nu m-a băgat nici unul un în seamă. După vreo 8 minute, probabil că unuia i s-a părut suspect cum stau eu aÈ™a È™i vine È™i mă întreabă “vă pot ajuta cu ceva ?”. Nu, prietene, stau la ghiÈ™eul ăla să admir peisajul.

Mno, îi zic la om ce vreau. Dulapul pe care îl vroiam eu există în două culori. Desigur, culoarea pe care o vreau eu nu e pe stoc. Vine pe 26 octombrie. N-am răbdare până atunci. ÃŽi zic să-mi dea cealaltă culoare, în întreb dacă se livrează. Sigur, zice băietul – dar nu vi-l È™i montăm. Vă descurcaÈ›i. Bine, zic, mă descurc. Da’ când îl livraÈ›i ? Că eu mâine dimineață nu-s acasă, se poate aÈ™a, mai după prânz ? Eh, surpriză – livrarea urma să aibă loc după 2 săptămâni. DOUÄ‚ SÄ‚PTÄ‚MÂNI, DA ?! O livrare cam la un kilometru distanță. Și eram pregătit să accept chiar È™i asta, doar că-mi vine proasta idee să-i spun “moÈ™ule, dacă azi e 20 octombrie, îmi livrezi de-abia pe 3 noiembrie È™i pe 26 vine culoarea aia pe care o vreau eu… nu-mi trimiÈ›i culoarea AIA, È™i nu asta, urâtă?”. Sigur, mi-au spus – nu se poate. VeniÈ›i din nou pe 26, È™i dacă mai prindeÈ›i, îl plătiÈ›i acum. Deci acelaÈ™i dulap, acelaÈ™i model, acelaÈ™i preÈ›. N-am mai rezistat. Am plecat. Mă gândeam că criză, n-ar pierde aÈ™a uÈ™or un client, o să vină după mine să mai povestim. N-a venit.

Am plecat în Practiker. Alt dulap, altă canapea, alte preÈ›uri. Se livrează ? Sigur, mâine. Excelent, zic. Da’ mi le montaÈ›i ? Păi, È™tiÈ›i, vorbiÈ›i cu un coleg È™i în afara programului poate veni, vă înÈ›elegeÈ›i cu el… OK, zic, ce coleg ? Păi… cu mine, de exemplu. Bine. Deci mi le aduce, face È™i omul un biznes mic È™i mi-l montează, toată lumea fericită. Merg la casă, le plătesc, le las adresa pentru livrare. “Ah, È™tiÈ›i, am uitat să vă spun – vi le aduce la adresă, da’ nu vi le urcă la etaj. Le lasă în faÈ›a scării”. Bine, bre, È™i eu ce să fac cu canapeaua în faÈ›a scării ? S-o iau în spinare ? Nu mă pot înÈ›elege È™i aici cu vreun coleg ? Nu, zice, acolo îs ăia de la transporturi, nu cunosc.

De ce am scris atâta postu’ de lung ? Pentru că nu pricep. Și poate îmi explicaÈ›i voi. Deci eu, dacă aÈ™ avea un magazin în perioada asta atât de grea, m-aÈ™ chinui să ofer absolut orice serviciu clienÈ›ilor. Ca să nu plece de la magazinul meu la cel de-alături. Ca să le placă să cumpere de la mine È™i să spună È™i altora. Dacă aÈ™ vinde mobilă, i-aÈ™ duce-o omului acasă, i-aÈ™ monta-o È™i aÈ™ mai È™i trimite femeie de serviciu să-i facă curat în casă. Pentru că a cumpărat de la mine. A cheltuit niÈ™te bani la mine, È™i aÈ™ vrea ca È™i prietenii lui tot la mine să cheltuie, nu la magazinul de alături. Pentru că e criză. Eu aÈ™a aÈ™ face, da ? Mno, pe ăștia din marile lanÈ›uri de magazine, care cred în mod greÈ™it că oricât de criză e, n-o să dea faliment ditamai Carrefour È™i ei oricum or să-È™i ia salariile, îî doare la bască. Nu mă refer la vânzătorii care nu te bagă în seamă, că de la ei n-am mari aÈ™teptări. Mă refer la managerii care îs atât de încuiaÈ›i încât nu mai iau o maÈ™ină de livrări, ca să nu stai 2 săptămâni după marfa pe care ai plătit-o. Sau care sunt atât de încuiaÈ›i că nu-È›i încasează banii pe un dulap, pe motiv că nu-i culoarea potrivită, care vine peste 3 zile. Mai vino tu de 2-3 ore, până o să reuÈ™esti să ne dai niÈ™te bani.

Nu vi se pare că, fără să fim noi genii de marketing, e clar totuși că oamenii ăia fac ceva greșit ? Și că nu așa ar trebui să fie ?