Azi ar fi împlinit 36 de ani. Dacă viața ar fi fost altfel, azi eram la Timișoara și beam la Yugoslavia.

Chiar n-are nici o legătură cu asta, dar azi un vis de-al meu s-a încheiat. Un vis prostesc, stupid, ca toate visele mele – dar în care eu am crezut mult.

Nu-i nimic, o să-mi ziceÈ›i pe bună dreptate – aÈ™a-s visele, vin È™i pleacă. Și aÈ™a È™i e. Dar era visul meu.

Azi m-am ciocnit de-o mostră de mică ipocrizie. Nu-i nimic, o să-mi ziceÈ›i iar pe bună dreptate – în viață te ciocneÈ™ti de ipocrizii mari de tot. Și de chestii oricum mult mai nasoale decât ipocrizia.

Dar pentru mine, azi a fost prea mult. Am nevoie de un pic de timp cu mine însumi.

Uneori (rar, din fericire) simt nevoia să fug. Să m-ascund în păduri știute doar de mine din Serbia mea dragă, să nu mai văd chip de om cunoscut și să nu mai aud vorbă românească măcar 1 an. Să vorbesc doar cu mama, tata și Bogdan și-n rest să fiu printre străini.

Uneori, îmi vine să șterg tot. Și s-o iau de la capăt în cu totul și cu totul alte locuri, cu cu totul și cu totul alți oameni.

Și-apoi îmi trece – bănuiesc că toÈ›i avem momente din astea, deci nu-i nimic special. Nimic grav.

Dar simt nevoia uneori să mă uit adânc în mine È™i să văd ce naiba mai e pe-acolo. Nu-i uÈ™or, că-i cam întuneric – È™i nici ochii mei nu mai sunt tineri.

Așa că o să mă înțelegeți dacă, o vreme, o să stau cuminte în banca mea și-o să-mi văd de mine, da ? Doar o vreme, nu prea lungă.

Kthxbye