2013
A fost fain, nene! Fain tare. Oameni, locuri, povești magice, șprițuri fermecătoare. Mulți, multe. Am învățat să fac ce-mi place și să fac bine.
2014
O să fie și mai bine, promit!
Facem să fie bine, dacă e.
La mulÈ›i ani, dragilor. Să fiÈ›i fericiÈ›i È™i să iubiÈ›i mult 😀
vă pupă Crivăț.
Eu am niște momente de veselie foarte ciudate.
Apar în momente nepotrivite, când îmi merge prost (aproape) totul, când nu-mi vin răspunsurile pe care le-aÈ™tept cu dementă nerăbdare. Când oameni de la care aÈ™tept hămesit “da”-uri îmi răspund cu “nu”-uri pe care nu le vedeam venind. Când încerc să leg lucruri È™i descopăr, absolut uimit, că sunt imposibil de legat, deÈ™i eram convins că sunt… mno, legabile. (da, aÈ™a mai inventez eu cuvinte).
Când nimic nu mi-e ok, pe absolut nici un plan, când ar trebui să fiu posomorât și acru și deprimat și închis în mine, apar momente bruște când simțăsc o voioșie năprasnică! 
Uneori, există o fărâmă de logică în neaÈ™teptata lor apariÈ›ie. Spre exemplu, când mă sună vreun om drag, din senin – mi se înseninează totul. Sau când îmi pică, întâmplător, auzul pe câte-o piesă dragă mie (când ascult asta sau asta uit pentru o vreme de absolut tot ce-i rău È™i neplăcut în viaÈ›a mea, parol! È™i cred cu convingere că nimic rău nu mi se va mai întâmpla niciodată). Sau când  gătesc ceva fără pretenÈ›ii È™i iese perfect. Sau când primesc o veste bună, fie ea minusculă ca importanță, dar neaÈ™teptată.
Sau când văd că unor străini le place ceva ce fac eu. Și-or mai fi cazuri în care există o umbră de logică.
Da’ alte ori, ca azi, momentele astea apar absolut din senin. M-am trezit uÈ™or mohorât, am început să mă gândesc cum naiba rezolv niÈ™te probleme care aparent n-au rezolvare încă dinainte să deschid ochii. Și brusc, la un moment dat, m-a pălit voioÈ™ia. Din senin. Nu tu o piesă înveselitoare, nu tu o glumă cu un prieten, nu tu vreo veste bună (ba chiar mă pregătesc să primesc o veste foarte proastă, în vreo 45 de minute), nu tu nimic. Pur È™i simplu, dintr-o clipită am devenit extrem de vesel. Da’ rău de tot, simt cum lumea e a mea È™i totul va fi nu bine, ci senzaÈ›ional. Și mă surprind cu un rânjet anormal pe toată faÈ›a, cu bătăi crescute ale inimii, cu râs din nimic, cu cântat cu voce tare È™i dansat prin casă, de zici c-am luat-o razna…
Wait… de fapt, asta e, aÈ™a-i ? Am luat-o razna, nu ? FiÈ›i duri, dar sinceri – mi-am pierdut È™i ultima brumă de minÈ›i, aÈ™a-i ?
(ps: faceți click pe poză, să vedeți cum mă simt eu acum; sursa)
Sunt foarte multe luni de când l-am rugat pe Tudor să-mi recomande o tastatura wireless. A mea are ani mulÈ›i tare, e roasă de vreme, la propriu. Plus că mai sare litere, ceea ce mă face să par agramat – È™i se È™tie din moÈ™i strămoÈ™i că nu-s. ÃŽn fiecare săptămână îmi zic “musai săptămâna asta o comand”. N-am comandat-o niciodată, din simplul motiv că uit. Pur È™i simplu.
În 2009 am renunțat la televizor, într-un moment în care îmi doream liniște. Acum vreo 6 luni m-am gândit că poate mi-aș lua iar. Mai pentru un film, mai pentru un documentar, să fie acolo. De Black Friday eram setat să iau acest televizor. Guess what, când a pornit emag-ul m-am uitat de două ori la el și apoi am dat un refresh. Nu mai era disponibil.
Am avut un iPad 1. L-am vândut, cu gândul că-mi iau iPad 3. De vreo 3 ori pe săptămână mă uit la el, la specificații, la preț, la toate. Simt c-o să mă mai uit o vreme îndelungată.
Și nu pentru că-s zgârcit (aÈ™ spune chiar că dimpotrivă) ci pentru că pur È™i simplu mă decid greu. Și sunt mândru de asta. Când eram mai tânăr, cum vedeam ceva, îmi luam. Și de foarte multe ori primeam ce comandam, mă uitam la obiectul ăla È™i mă întrebam “no bun, È™i ce să fac cu tine ?”
Am îmbătrânit, da’ se vede treaba că asta are È™i niÈ™te părÈ›i bune.
RelaÈ›ia noastră se încheie azi (mă rog, de fapt s-a încheiat ieri – azi e prima zi după despărÈ›irea noastră).
Am avut o poveste lungă, eu și tu. Ne-am cunoscut în urmă cu vreo șapte ani. La început, ne-am simpatizat și ne petreceam unele momente împreună. Apoi am devenit mai apropiați, apoi chiar intimi. Au fost infinite seri în care eram doar noi doi, în care am râs cu tine, în care am plâns cu tine. Am mâncat împreună, am citit împreună, ne-am uitat la filme, am ieșit în oraș, am petrecut cu prietenii.
Nu mă pot plânge, a fost o poveste frumoasă. Ne-am mai certat, dar pentru perioade scurte, iar împăcările m-au făcut să simt din nou aroma ta.
Astăzi, însă (de fapt, ieri), relaÈ›ia noastră se încheie cu totul. Nu mai e o ceartă, e o despărÈ›ire totală. Pentru că anii petrecuÈ›i împreună au lăsat urme… adânci, să spunem, pe trupul meu. Aveam eu burtă când ne-am cunoscut ? Nu, n-aveam, eram slab È™i frumos! Și-acum uită-te la mine! Nu mai amintesc câte prostii am spus oamenilor din cauza ta, asta rămâne între noi.
Au fost ani frumoși și buni, mi-ai fost alături la bine și la greu, dar e mai bine să încheiem aici totul. Pentru că îmi doresc o relație cu Gimmy. Și nu vreau să te înșel și să te rănesc. Rămâi cu bine, bere, sunt convins că vei găsi pe cineva care să te aprecieze așa cum meriți.
Și să nu mă cerți că am ales să pun public punct poveștii noastre. Am încercat să-ți spun aseară, când eram doar noi doi, dar n-ai vrut să pricepi și pace.
Adio!
Dap, am plecat în concediu. Prin țară.
Nu È™tiu cât o să stau – probabil atât cât o să mă È›ină 
– da’ sper că măcar 3-4 săptămâni. Și nici pe unde o să ajung exact nu È™tiu, că nu mi-am făcut vreun traseu. Deocamdată mă plimb. Mai încolo mai vedem noi ce È™i cum.
Da’ o să mai scriu pe blog, că-s foarte bine dotat. Tehnologic vorbind
Să fiți cuminței
În viața asta de internaut există niște momente când îți vine s-o iei razna. Rău de tot.
Când urmăreÈ™ti o chestie pe twitter, un hashtag interesant – È™i-È›i moare bateria la telefon. Și n-ai unde să-l încarci.
Când tocmai ai scris un articol de care ești mândru și îți pică netul fix când dădeai publish.
Când vezi o chestie super faină, îi faci poză cu telefonul dar n-ai semnal să o dai pe twitter. Mai sunt o grămadă, le știți și voi.
Chestii grele, care-ți macină nervii și care te fac să inventezi sudalme grele.
Da’ cel mai neplăcut e când rămâi fără unealtă. Fie desktop, fie laptop, într-o zi te trezeÈ™ti că iese fum din el È™i s-a dus naibii. Dacă n-ai alt aparat cu care să prestezi, te-apucă dracii, intri în depresie È™i spui peste tot că gata, s-a terminat TOTUL.
Când am scris postul ăsta, tocmai trăiam un astfel de moment. Cu fum, cu nervi, cu tot. Cum să crape un laptop pe care-l folosesc, de un an jumate, DOAR 14-16 ore pe zi ? Am fost șocat!
După vreo două zile, am fost șocat un pic mai tare. Când cei de la HP m-au sunat și m-au întrebat ce necaz tehnic am pățit ? Nu m-ar putea ajuta ? La început am crezut că face cineva mișto de mine.
Dar nu, nu era o glumă. M-au ajutat, așa că acum vă scriu de pe bijuteria asta.
Mulțumesc, HP.
PS: nu-i o campanie sau ceva. E un articol de mulțumire în fața unui gest la care nu m-am așteptat, care m-a surprins și care mi-a făcut ziua mai luminoasă. Sau, mă rog, zilele.
Se întâmplă uneori ca un prieten apropiat să-ți facă foarte mult rău fără să vrea și fără să aibă habar că ți-a făcut rău.
Cu un cuvânt despre care nu È™tie că te răneÈ™te. Cu un cântec despre care nu È™tie că-È›i trezeÈ™te amintiri dureroase. C-o poză despre care nu È™tie că te tulbură. C-o prostie, în general – doar că nu È™tie ce efect are asupra ta. E vina ta, în fond, de unde să È™tie ? Dacă nu i-ai spus niciodată ?
Dar se întâmplă. Și e nasol că te înfurii, și-ai vrea să înjuri și să spargi, dar nu te poți manifesta. Și-atunci devii mai acru, așa cum devii cu orice furie sau durere pe care, în loc s-o lași să iasă, o ții în tine. Omul ăla n-are nici o vină. E doar vina ta.
Una peste alta, e o întâmplare măruntă a vieții.
Doar că viața are modul ei ciudat, funny și complet umitor de a-ți fute câte un bocanc în gură când te aștepți mai puțin .
N-am înțeles niciodată, nu înțeleg și pesemne că n-o să înțeleg niciodată cum poate un om, oricine ar fi el, să facă glume pe seama morții altui om, oricine ar fi el.
Sau să se bucure.
Atât.
Ti si poput moje sestre. Nedostaješ mi ti, ali i on; i budi sigurna da i ti njemu nedostaješ.
Am purces către mândra Capitală. Pentru mai multe lucruri, printre care È™i Ziua Z, care încă n-am habar ce e. Da’ pesemne c-am să aflu, mă gândesc.
Și între timp, dau o fugă rapidă la Brăila. Să dau un examen. Un examen pentru oameni proști, adică tre să fii prost tare să ajungi să-l dai. Ei bine, eu am ajuns să-l dau
Așa că vă rog insistent: miercuri, 1 februarie, de la ora 9.00 să vă gândiți intens la mine. De bine. Că dacă îmi trimiteți gânduri multe bune și frumoase, am mai multe șanse să-l iau și să devin din nou un om întreg. Și-un șofer întreg
Serios, să vă gândiți cu drag la mine. Măcar 20 de minute.
Altfel, ne-om mai auzi peste vreo săptămână. Să fiți cuminți.
