Despre atitudine de PR

altele, nu astea

În mod paradoxal, eu simt că știu puțin spre nimic referitor la acest domeniu, PR, la care peste 36 de milioane de români se pricep perfect, așa cum se pricep și la comunicare, fotbal, politică, triangulație, givraj și, în general, cam la orice.

Îmi amintesc vag, ca printr-o ceață lăsată pe-un oraș din Bărăgan, c-am avut o firmă care se ocupa cu PR-ul ăsta, acum foarte mulți ani, vreme de foarte mulți ani. Și că era bine. Dar știți cum e, de la o vârstă te ma lasă și amintirile.

Deci chiar nu știu aproape nimic despre asta. Nu știu cum te lupți să aperi imaginea unui client, cum faci management în situațiile de  criză, cum gestionezi relația cu comunicatorii, cum să atingi ROI-uri, cum să ai acoperire media, paid sau earned.  Habar n-am.

Dar È™tiu cu siguranță acest lucru, care poate È›ine mai mult de bun simÈ› decât de meserie. Dacă începi o discuÈ›ie cu un om cu care ai colaborat ok, È™i dacă vezi că omul ăla ia discuÈ›ia în serios, nu dispari în mijlocul ei, după care nu mai dai un an întreg nici un semn, după care apari senin ca un ghiocel È™i îi spui “salut, m-ajuÈ›i cu chestia asta ? că noi am mai colaborat fain”. Cri cri, nu suntem noi prieteni ?

Că poate nu-i frumos să faci asta, zic și io, ca un chibiț.

O dilemă de PR

Eu nu mă pricep la meseria asta, de PR, nu știu cu ce se mănâncă. Motiv pentru care am această situație ipotetică și-o întrebare pentru cei care se pricep. Vă asigur că nu-i nici o ironie ascunsă, e doar o dilemă asupra căreia m-aș lumina, zic.

Să presupunem că tu lucrezi în PR (deci ai o carieră în domeniul ăsta, sau cel puÈ›in încerci să-È›i faci una, dacă eÈ™ti mai la început). Și, la un moment dat al vieÈ›ii, eÈ™ti într-o agenÈ›ie, pentru care derulezi campanii. Campaniile astea, nu se fac nici ele singure – aÈ™a că lucrezi cu niÈ™te oameni din afara branÈ™ei tale. Oamenii cu care derulezi campania. Nu ?

Poate mă înÈ™el, dar eu cred că atunci când lucrezi cu un om pe-o campanie, legi o relaÈ›ie cu el. O relaÈ›ie profesională, care poate fi foarte amicală sau dimpotrivă – poÈ›i ajunge să nu mai suporÈ›i omul ăla, sau el să nu te mai suporte pe tine.

Mă pierd în detalii.

Dacă lucrezi o lună cu  niÈ™te oameni, pe-o campanie, schimbi zeci de mailuri cu ei, vorbiÈ›i de zeci de ori la telefon, se leagă o relaÈ›ie profesională cu ei, nu mai sunt chiar niÈ™te străini – aÈ™a cred eu.

Apoi, pleci de la agenÈ›ia respetivă. După ce pleci, nu mai răspunzi la mailuri sau la telefoane oamenilor cu care ai lucrat – È™i repet, ca să fie limpede, mă refer la oamenii din afara branÈ™ei tale. Pur È™i simplu, nu mai există pentru tine oamenii cu care ai lucrat. N-am pretenÈ›ii de mailuri cu “am plecat, accept alte provocări” blablabla. Nu, zic doar de gestul minim de a răspunde unui om cu care ai lucrat È™i cu care poate ai să mai lucrezi, care te caută – de obicei, cu un motiv anume.

Oameni de PR, vă întreb cu umilință – nu e asta o greÈ™eală ? Când pleci dintr-o agenÈ›ie în alta, sau de la o agenÈ›ie la un client, nu-i mai isteÈ› să-È›i păstrezi relaÈ›iile făcute de-a lungul timpului ? Nu e posibil să mai ai vreodată nevoie de oamenii cu care ai dus la capăt niÈ™te proiecte ? Nu-i posibil ca, pe viitor, să ai È™i alte lucruri de făcut cu ei ?

Că dacă ignori oamenii care te-au ajutat să faci lucruri, nu-i foarte posibil ca și ei să te ignore când vei avea nevoie, data viitoare, de-o mână de ajutor ?

Puterea de a spune NU

Cristi Manafu a publicat, sâmbătă, câteva sugestii ale lui Noemi Revnic pentru un eventual manual de reguli nescrise în PR. Cu acceptul lui, le scriu și aici:

 

Asadar, un manual de PR contemporan ar trebui sa mentioneze:

1. cum trebuie sa suni inapoi dupa ce ai avut un missed call, cel mai tarziu in termen de o zi.
2. la fel este valabil si pentru emails & sms-uri.
3. cum sa raspunzi la un email cu o solicitare de parteneriat, sponsorizare etc in timp util, ca sa nu ii incurci prea tare pe cei care ti-au scris.
4. cum sa nu ti se urce la cap celebritatea PR-istica & Co.

 

Eu, pe primele trei, le-aș pune în fișa postului pentru oricine se ocupă de imaginea unei companii, indiferent de poziție. E tare frustrant să trimiți un mail și să nu primești răspuns cu lunile (sau cu anii, după caz), indiferent care-i răspunsul.  Și te face să crezi lucruri urâte despre compania respectivă.  Dar nu asta e ideea principală.

AÈ™ merge mai departe. AÈ™ introduce o materie obligatorie în È™coli – cum spunem nu.

Că-i vorba de relaÈ›ii amoroase, că-i vorba de relaÈ›ii de amiciÈ›ie, că-i vorba de oferete de colaborare, că-i vorba de cereri de ajutor cu nimicuri, viaÈ›a ar fi mult mai simplă pentru toÈ›i oamenii DIN LUME dacă am putea spune nu atunci când vrem să spunem nu. Nu, nu vreau să ies cu tine la cină – caz închis. Nu vreau să ieÈ™im la bere, nu vreau să colaborăm în proiectul tău, nu vreau să-È›i împrumut motocoasa mea. Gata, am închis discuÈ›ia. Pe de-o parte, cel care cere È™tie cum stă, merge mai departe, caută soluÈ›ia în altă parte. Pe de altă parte, cel căruia i se cere nu mai trebuie să se chinuie să găsească metode de a evita cererea, nu mai trebuie să suporte insistenÈ›e È™i câte È™i mai câte.

Mi-s dragi oamenii (fie în relații personale, fie în relații de muncă) care știu să spună nu. Fac viața mai ușoară.