Aveam vreo 16 ani, lucram la radio Dolly Do din Brăila, aveam o emisiune săptămânală pentru adolescenÈ›i, cu un titlu extrem de comunist – “Salut, adolescență”. Mă rog, nu trecuseră mulÈ›i ani de la revoluÈ›ie, aveam o scuză.

Efectiv nu-mi amintesc cum s-a ajuns la faptul că trebuie să dau de ea. Nu È™tiam nimic despre ea, È™tiam doar foarte vag cine e È™i cu ce se ocupă, era un fel de mini-vedetă locală. Trebuia s-o găsesc (pe vremea aia, copii, nu era facebook, nu erau bloguri, nu era twitter, dacă vă puteÈ›i imagina), È™tiam vag că stă în spate la PiaÈ›a Mare (dar nici pe fratele Cismaru, care tocmai învăța să spună “uite, trec soldaÈ›ii” pe vremea aia, încă nu-l È™tiam). Știam c-o cheamă Daniela È™i că trebuie s-o găsesc – repet, nu mai È™tiu de ce.

A fost, cumva, prima mea anchetă jurnalistică (știți, eu am fost și ziarist apoi, niște ani). Am întrebat copii din cartier, vânzători din piață, taximetriști, una peste alta am aflat unde stă Daniela.

I-am bătut la ușă. Mi-a deschis și m-am îndrăgostit instant de ea. Era, cred, cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem până atunci. Avea vreo 25 de ani, era brunetă, avea ochi albaștri și cele mai frumoase buze din lume.

Sar peste niște pași. I-am explicat de ce am venit la ea, că aveam nevoie să se implice în ceva emisiune. Era extrem, dar extrem de tristă. Plânsese, ceea ce-i făcea ochii ăia albaștri și mai frumoși. A oftat adânc când i-am spus că vreau să se implice în emisiunea aia sau în ce naiba aveam eu nevoie să se implice.

Plângând, s-a dus la casetofon (È™tiu că pare ciudat, da’ pe vremea aia nu exista iPod, nici măcar mp3 player… È™i nici mp3-uri nu existau, cred) È™i a dat drumu la piesa asta È™i a început să scuture cămeÈ™a de pe ea:

Din plânset în plânset, am înțeles că în dimineața aia fusese părăsită de bărbatul pe care îl iubea.

Cu mintea mea îndrăgostită de om de 16 ani, am ieșit din casa ei, m-am dus în piață și i-am luat un trandafir roșu. Am dat absolut toți banii din buzunarul meu pe trandafirul ăla, dar mi-am și pus tot sufletul în el.

I l-am dat, ea m-a pupat, s-a oprit din plâns È™i mi-a spus vorbele astea, pe care n-o să le uit niciodată: “Andrei, nici nu È™tii cum mi-ai schimbat viaÈ›a în bine”. Eu, tălâmb, i-am spus ceva de genul “dumneavoastră sunteÈ›i prea frumoasă ca să fiÈ›i aÈ™a tristă”. Ea a râs, m-a pupat iar (cred că eram penibil tare, aÈ™a stânjenit È™i îndrăgostit, da’ chiar eram fermecat de ea).

Au trecut câteva zile, am filmat sau înregistrat ce era de filmat sau înregistrat. ÃŽÈ™i revenise, râdea, era happy È™i ABSOLUT TOATÄ‚ LUMEA pe stradă întorcea capul după ea – dap, atât de frumoasă era. Apoi n-am mai È™tiut de ea. După vreo câțiva ani, am văzut-o la ceva emisiune la TVR È™i m-am bucurat c-a scăpat de Brăila, că merita mai mult. Apoi, uite cum au trecut vreo 15 ani, n-am mai È™tiut nimic de ea.

Daniela, wherever you are… ai rămas È™i vei rămâne mereu în sufletul meu. Sper că eÈ™ti fericită È™i împlinită acum.