ÃŽn cartierele astea “moderne”, cum e cartierul Buenos Dias din Cluj-Napoca, se mai întâmplă niÈ™te imagini pitoreÈ™ti de ghetou, cu blocurile destul de apropiate între ele. Uneori, atât de apropiate încât oameni din blocuri aflate față în față își pot da mâna – sau se pot scuipa, după cum devine cazul.
ÃŽn orice caz, apropierea asta o fi utilă din vreun punct de vedere social (nu-mi dau seama din care, da’ trecem peste), dar e sigur că implică È™i niÈ™te interferenÈ›e de intimitate care nu pică mereu bine.
Spre exemplu, anul trecut, de ziua mea, petreceam foarte decent cu prietenii TVdece și cu prietenii Mone, beam un vin sau ce făceam noi acolo, ronțăiam un fursec și ascultam, nu foarte tare, (probabil o) muzică sârbească. Doamna din blocul de vizavi urla la mine să dau muzica mai încet, deși proprii mei vecini (de-alături, de dedesubt) n-aveau nici o problemă. Nu vreau să spun, Doamne ferește, că doamna din blocul de vizavi ar fi vreo cretină isterică, nici poveste! Doar că muzica la mine nu era chiar așa tare și că eu îi spuneam, cu politețe, să-mi dea pace, că-i ziua mea, iar ea răspundea cu cuvinte grele, de batjocură și cu jigniri la adresa mea, care mă știți un finuț și-un cumsecade, precum și la adresa mamei mele care, săraca, CHIAR n-avea nici o vină în situația aceea, nefiind nici măcar în același oraș cu noi.
Da’ deviez.
Ideea era că apropierea dintre blocuri duce la niște interacțiuni ciudate între oameni.
De exemplu, acum vreo două zile, doi domni, unul dintr-un bloc È™i altul dintr-un alt bloc de-aici, de la noi din ghetou cartierul rezidenÈ›ial Buenos Dias, blocuri nu lipite, da’ foarte apropiate, aveau o polemică dură, argumentată contondent cu referiri la mame, la morÈ›i, la Stalin (‘tă-te Stalin de imbecil nesimÈ›it!), la mândrul Soare (‘tă-te Soarele de cretin notoriu! – deÈ™i, sincer, eu nu-l È™tiam pe domnul acela, nu cred că era aÈ™a notoriu) precum È™i la rasă (‘tu-vă-n gură rasa aia de mocani ajunÈ™i la oraÈ™!). Nu È™tiu de la ce s-au aprins aÈ™a tare, da’ vă spun doar că discuÈ›ia era purtată între două balcoane aflate la etajul 2 al fiecăruia dintre blocuri. ÃŽntre doi domni slăbănogi È™i uÈ™or trecuÈ›i. Nici nu È™tiu cum s-a încheiat, că m-am dus să-mi fac făcutele.  Dar È™tiu că se certau pe viață È™i pe moarte, nu alta!
Bun.
Azi dimineață porneam eu spre oarece loc, măcinat de gânduri È™i complet neatent la realitatea înconjurătoare. Și deodată, cu un al 6-lea simÈ› pe care nu mi-l explic niciodată (È™i care mă face să cred că ori am fost Rambo într-o viață trecută, ori am să fiu într-una viitoare, că prea simt pericolul câteodată!), mă prind că în dreapta mea, la vreo 2 metri, e unul dintre cei doi duri de mai sus; iar la vreo 3 metri în stânga mea, cel de-al doilea dur își plimbă… câinele, să zicem, dacă putem numi câine chestia aia mică È™i gri.
Bătaie!, îmi zic. Și rămân pe loc. Nu È™tiu dacă pentru a-i despărÈ›i în caz de ceva, sau pentru a vedea care dă mai bine cu pumnu’, că nu se È™tie când ajung È™i eu la polemici dure cu vreunul dintre ei, sau pur È™i simplu să le dau două perechi de pălmi È™i să-i învăț să-È™i respecte vecinii È™i să vorbească frumos, că-s copii prin cartier. Chiar nu È™tiu de ce, pur È™i simpu mi-am dat haina jos, mi-am ridicat mânecile È™i calculam distanÈ›e È™i variante diferite de intervenÈ›ie.
ÃŽmi crescuse adrenalina, mi se îngustase orizontul, mi se încetinise timpul – mă rog, mai È™tiÈ›i È™i voi, mă gândesc, cum simÈ›i când o cafteală e iminentă.
Se văd și ei, unul pe altul, simt tensiunea crescând exponențial și mă pregătesc de ce-i mai rău. Când ăla cu javra frumosul cățel de casă spune, cu cea mai calmă voce din lume:
– Servus, Gigel (sau cum l-o fi chemat). No, da’ ce faci, unde-ai fost ?Â
– Servus, Costel (sau cum l-o fi chemat). Da’ uite, no, am fost la Oncos să iau pâine, că pune nevasta masa, blablabla
Pe puÈ›in 30 de secunde mi-a luat să revin la realitate. Pe puÈ›in. 30 de secunde în care am rememorat cu Stalin, cu rasa È™i cu soarele… Nici n-am auzit ce-È™i spuneau la început, atât de încordat eram. Am tras aer adânc în piept, mi-am spus un sincer “bă Crivăț, eÈ™ti prost tare, bă; È™i cam dement”, m-am suit în maÈ™ină È™i-am pornit încet. Am oprit lângă ei, am dat geamul jos È™i le-am zis “s-aveÈ›i o zi bună, sănătate!” È™i-am plecat mai departe, să-mi văd de-ale mele. Se uitau ei lung la mine, da’ să vedeÈ›i ce lung mă uitam eu când i-am auzit vorbind despre cum s-a făcut cald È™i frumos la Cluj…
#truestory, mates!
