Zilele trecute am văzut în ceva magazin un raft cu papaya.
Băi, È™i m-a pălit melancolia. Mi-am dat seama câte lucruri s-au schimbat, poate nu în bine, în viaÈ›a noastră. Mi-am dat seama cum am pierdut o parte din tradiÈ›ii, cum a venit consumerismul peste noi È™i ne-a făcut să renunțăm la obiceiurile strămoÈ™eÈ™ti…
… păi îmi amintesc de parcă a fost ieri cum mergeam în copilărie la bunica, la È›ară È™i alergam cât era ziua de lungă prin livezile nesfârÈ™ite de papaya. La poarta casei, în dreapta era un păr (există È™i azi, Eftimie l-a văzut!), în stânga era un viÈ™in (azi nu mai există, a fost tăiat) È™i mai în spate un gutui. Și-apoi, în spatele casei, bunica avea, ca toÈ›i sătenii de-acolo, câteva rânduri de papaya. Iar apoi, după gard, erau ogoare  întregi de papaya coaptă!
Primăvara, satul răsuna de cântecul celor care mergeau la prășit papaya: “astăzi prășim la papaya, mâine bem la Strehaia“.
Iar toamna… ÃŽmi amintesc cum dimineaÈ›a, pe răcoare, plecau oamenii la cules de papaya, treceau prin faÈ›a porÈ›ii È™i cântau vechi cântece populare, cum ar fi “foaie verde de papaya, beau mai mult decât tataia” È™i alte piese care ne-au marcat tuturor copilăria.
Mai întâi, în livezi intrau bătrânii, care se uitau la culoarea și la textura fructelor de papaya, apoi intrau tinerii satului și începea culesul. Vreme de câteva zile, cu cântec și voie bună, se culegeau roadele. Apoi, femeile din sat sortau papaya în funcție de necesități. Cele mai coapte erau trimise la papayacie (pentru prietenii mei bănățeni și prietena mea din Blaj: papayacia e locul unde se făcea rachiul de papaya, după cum pălincia e locul unde se face pălinca în zilele noastre). Din restul, se făcea compotul ăla bun de papaya, aproape la fel de bun ca cel de gutui, ba chiar și magiun de papaya se făcea.
La papayacie se strângeau bărbații (ne mai strecuram și noi, copiii) și seara, când fierbea încet cazanul de papaya, sătenii se mai cinsteau cu câte-un ștampăl din rachiul de papaya de anul trecut, acum pe terminate, și mai spuneau câte-o glumă, câte-o snoavă, câte-o poveste de la culesul de papaya din alți ani, iar noi stăteam pitiți și ne minunam de ce auzeam.
(foto: Silvia Grav)
Sau cum era, pe vremuri, Festivalul “Frunză de Papaya” de la Duda-Epureni, jud. Vaslui, mult mai tare decât e azi Festivalul Castanelor de la Baia Mare…. veneau Ducu Bertzi, Gheorghe Gheorghiu, Vasile Șeicaru, Compact, RoÈ™u È™i Negru, cântau numai cântece de sezon… păi cine nu-È™i aminteÈ™te celebrele versuri ale lui Ducu Bertzi “simt că fără papaya nu pot respira, viaÈ›a e pustie fără papaya” ?
Sau când mergeam la colindat, prin zăpadă, zgribuliÈ›i dar veseli, È™i gazdele pe unde colindam ne dădeau, clasic È™i tradiÈ›ional, un covrig È™i-o papaya ? Și în unele case mirosea frumos, a Crăciun, de la sforile pe care erau puse la uscat, deasupra sobei, felii de papaya…
Și, ca o mărturisire personală… n-o să uit niciodată seara în care stăteam cu Carmen, nepoata de la BucureÈ™ti a vecinei Marghioala, ascunÈ™i în spatele casei, ne uitam la stele printre frunzele de papaya, era atât de liniÈ™te È™i mirosea frumos, a roadă coaptă È™i deodată… a fost primul meu sărut, Carmen era mai mare È™i mai pricepută…
(foto)
Nu se mai face papaya cum se făcea cândva… Acum, importăm de te miri unde È™i luăm papaya direct din magazin, s-au dus de suflet vremurile alea când pruna È™i papaya erau simboluri ale românilor de pretutindeni. S-au pierdut tradiÈ›ii frumoase în goana asta sălbatică după profit.
Voi ce amintiri cu papaya aveți ?




