ÃŽntr-o benzinărie clujeană (la Rompetrol pe Calea Turzii, pentru cei care-o È™tiu) un domn se împiedică È™i cade. Se ridică cu greu, face câțiva paÈ™i, dar îl doare rău de tot – nu s-a lovit, È™i-a întins ceva, se gândeÈ™te că imediat îî trece. Apoi își dă seama că, efectiv, nu mai poate merge, se sprijină de un gard – după care își dă seama că nu se mai poate miÈ™ca deloc din poziÈ›ia aia. Cu uriaÈ™e chinuri, după 20 de minute reuÈ™eÈ™te să-È™i scoată telefonul din buzunar È™i să-È™i sune soÈ›ia.

La vreo 3-4 minute după ce-a sunat, am ajuns eu la benzinărie. AÈ™teptam să mă întâlnesc cu un prieten. Uitându-mă în jur, îl văd pe acest domn – evident, în momentul ăla n-aveam habar de nimic din cele de mai sus. Dar îmi dau seama că nu se simte bine, deÈ™i era la 20 de metri de mine. ÃŽn prima secundă, m-am gândit că poate a obosit de la mers în căldură È™i-È™i trage sufletul. Apoi, cum mi-s uÈ™or paranoic, m-am gândit că poate i se face È™i mai rău – ia să stau cu ochii pe el, dacă Doamne feri se întâmplă ceva chem imediat salvarea.

Omul vede că mă uit la el și îmi face (cu mare greutate) semn să mă apropii. Abia vorbea. Îmi spune ce-a pățit, respirând greu și întretăiat, din cauza durerii. Avea lacrimi în ochi, nu știu dacă doar de durere, sau poate și de furie că nu e capabil să se miște. Avea lacrimi în ochi.  Mă roagă să chem o salvare, că nu mai poate.

Am sunat, evident, la ambulanță. Puțin după aia a apărut și soția domnului respectiv. L-am convins să-l așez pe un scaun, că nu-l mai țineau picioarele. L-am îmbărbătat cum am știut mai bine, i-am povestit tot felul și l-am întrebat tot felul, ca să-și mai ia gândul de la durere. Și ne-am amicizat cumva. C-așa am aflat toate detalii de mai sus.

Are 73 de ani. Ungur din ăla mândru, haios, cu mustață, cu drag de viață. A fost operat de inimă acum o vreme, dar acum era ok, doar nu mai putea de durere. Din puÈ›inele mele cunoÈ™tinÈ›e medicale, i-am spus să stea liniÈ™tit, nu părea să aibă nimic la coloană sau la È™old, durerea era undeva deasupra rinichiului, i-am spus că probabil È™i-a întins ceva – aÈ™a a spus È™i el, că nu s-a lovit.

Nu m-a întristat faptul c-a venit salvarea după 20 de minute. Era foarte, foarte aglomerat în oraș, iar distanța de parcus (de pe Câmpeni până sus în Bună Ziua) e lungă și cuprinde niște zone centrale pline de mașini. Nu m-a întristat nici faptul că doctorița l-a întrebat ce-a pățit, dar n-a ascultat răspunsul, că a vorbit la telefon tot timpul până a plecat salvarea. Mă gândesc că ceilalți doi membri ai echipajului, șoferul și încă o doamnă, îs bine pregătiți și au trecut printr-un milion de astfel de situații, ca să știe ce-au de făcut.

M-a întristat doar faptul că omul ăla, corect îmbrăcat (deÈ™i chiar nu conta asta), treaz (deÈ™i, sincer, nici asta nu conta), în vârstă, a stat acolo aproape o jumătate de oră fără ca NIMENI să-l întrebe ce-i cu el. ÃŽi curgeau lacrimile È™i scrâșnea din dinÈ›i de durere, era absolut evident că nu era ok È™i totuÈ™i nici vreunul din sutele de È™oferi care or fi trecut pe lângă el, nici vreunul din zecile de pietoni care or fi trecut pe lângă el, nici măcar angajaÈ›ii benzinăriei nu l-au băgat în seama. I-am spus că mi se pare trist. “Poate au crezut că-s beat“, mi-a răspuns. Poate, m-am gândit. Da’ un om beat e tot un om. Iar domnul ăsta n-arăta nicicum a vreun drojdier, era un om de 73 de ani ca orice alt om de 73. Domnule Fischer, sper că sunteÈ›i bine acum È™i că v-au dat drumul acasă de la spital.

Lumea asta greșită și total cretină în care trăim ne transformă, încet, dar sigur, în niște mari scârbe.