Guest post de Byubay
ep. 5 din seria “InvitaÈ›ii mei”

Vinerea Mare. Am fugit de la muncă un pic mai devreme pentru a prinde trenul spre Ploiești. Mi-am luat bilet în ultima secundă și m-am urcat în ultimul vagon din mers. Trenul era plin de oameni și abia mi-am facut loc spre mijlocul vagonului unde mi se părea mie că este un pic de loc. Mi-am pus rucsacul la picioare și am deschis geamul ca să simt un pic de aer și să-mi trag sufletul.

După vreo zece minute de mers, ușa compartimentului se deschide. Din el iese un băiat de vreo 18-19 ani și se așează în dreapta mea. Îmi vine până la umăr și este îmbrăcat modest. Uitându-mă la pantaloni, cred că este zugrav sau ceva de genul. Dar părul și fata îi sunt curate. Ciudat.

ÃŽntind mâna stângă pe geam È™i încep să o miÈ™c când sus, când jos, ca È™i cum aÈ™ face valuri. PuÈ™tiul întinde È™i el mana È™i începe să facă la fel. “Ok, avem un ciudat în vagonul 14″, mi-am zis. Am ridicat mâna mai sus, ca să văd dacă face la fel. Ce să vezi? A făcut la fel.

– Călătoresc de atâta vreme cu trenul È™i nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac aÈ™a ceva. Incredibil. Un lucru atât de simplu È™i totuÈ™i atât de frumos.
Am fost surprins să văd că vorbește cu mine. Dar cu toate astea, i-am răspuns:
– Èši se pare ceva frumos în chestia asta?
– Sigur că da. Èšie nu?
– Sincer, nu prea. Adică, nu văd ce e aÈ™a de frumos.
– Asta este problema voastră. Nu È™tiÈ›i să vă bucuraÈ›i de lucrurile mărunte, lucrurile care te fac să simÈ›i că trăieÈ™ti. PuÈ›ini din voi au calitatea astea. Restul sunteÈ›i preocupaÈ›i de lucruri care vă dăunează.
– Voi? Care voi?
– Voi, oamenii.
– Noi, oamenii? Dar tu nu eÈ™ti om?
– Pentru moment, da.

“Grozav, trebuie să mai stau încă 30 de minute lângă nebunul asta. Doamne, cu ce È›i-am greÈ™it de m-ai aÈ™ezat lângă personajul ăsta?”, îmi spuneam în gând.

– Din toate mijloacele de transport, trenul mi se pare cel mai minunat. Nu È™tiu de ce, dar e ceva ce mă atrage la el.
– Cred că piloÈ›ii s-ar supăra dacă te-ar auzi. Multa lume vede avionul ca fiind cel mai frumos mod de a călători.
– Ha ha ha. Da, ai dreptate, dar trenul îți oferă un sentiment pe care nu îl ai în avion. SiguranÈ›a. Când te sui în avion, te întrebi È™i te rogi să nu se prăbuÈ™ească. Pe când în tren, te uiÈ›i la ceas ca să vezi cât mai ai până la destinaÈ›ie. Vezi tu, asta mă deranjează la omenire. Faptul că voi vreÈ›i să ajungeÈ›i din ce în ce mai sus. Nu vă cunoaÈ™teti planeta decât foarte puÈ›in, dar aÈ›i fost deja pe Lună. Nu È™tiÈ›i ce se află pe fundul oceanului, dar vreÈ›i să vedeÈ›i dacă a existat viață pe Marte. AveÈ›i tot ce vă trebuie ca să fiÈ›i fericiÈ›i aici, sub picioarele voastre. Dar voi vreÈ›i să vedeÈ›i ce e acolo, în întuneric. Când o să întelegeÈ›i că sunteÈ›i speciali?

“Iisuse, baiatul ăsta este pentru noi, Vadim doi. Și nebun, È™i filozof”.

– Ca idee, nu sunt nici nebun, nici filozof. Doar că È™tiu mai multe decât voi.
Am înmărmurit. Abia am putut să rostesc următoarele cuvinte:
– PoÈ›i să îmi citeÈ™ti gândurile?
– Nu, dar È›i se citea pe față ce îți trecea prin minte. Când cineva foloseÈ™te niÈ™te cuvinte mai alese, îl consideraÈ›i nebun. Și când vă explică niÈ™te lucruri simple, dar pe care nu le vedeÈ›i din cauza mândriei È™i ambiÈ›iei prosteÈ™ti, îl băgaÈ›i în cămașă de forță. De asta copiii sunt cele mai minunate fiinÈ›e. Totul este pentru ei ceva magic. Vino cu mine să îți arăt ceva.

Am intrat in compartiment unde una din canapele era plina cu plase de la Billa.

– 30 de plase pentru 30 de copiii. O carte de poveÈ™ti, una de desenat, culori, plastilină È™i multe dulciuri.
– Pentru cine sunt toate astea?
– Pentru niÈ™te copii de la un orfelinat. Undeva, într-un sat, 30 de copiii sunt crescuÈ›i de două femei văduve. Și le duc aceste cadouri de PaÈ™te.
– Oau, ce gest frumos. Cred că te-a costat o groază de bani.
– Nu m-au costat nimic. Cineva îmi era dator. Dar zâmbetul lor la vederea acestor cadouri este cel mai frumos lucru pe care poÈ›i să-l vezi. Le sclipeÈ™te bucuria în ochi. Minunat, minunat, îți recomand să faci asta odată.

Recunosc cinstit că nu mă așteptam la așa ceva. Un puști ce părea nebun, îmbrăcat modest și neîngrijit să facă o astfel de faptă. A început să-mi pară rău că l-am catalogat nebun fără sa-l cunosc mai atent.

– Uite, aproape că am ajuns la PloieÈ™ti. Ajută-mă te rog să car plasele astea. ÃŽÈ›i fac cinste cu drumul până la autogară dacă mă ajuÈ›i.
– De unde È™tii că trebuie să ajung la autogară?
– Èši-am mai spus, È›i se citeÈ™te pe față.

“Ce naiba, am o față de navetist?”, mi-am spus. “Ciudat, tare ciudat e băieÈ›elul ăsta”.

L-am ajutat, abia, abia ne-am dat jos din tren și iată-ne în parcarea gării Ploiești Vest. Doi băieți, cu 30 de plase galbene.

– Hai, ce taxi luăm? Că avem de unde alege.
– Stai potolit. Trebuie să vină taxiul nostru în câteva minute.
– Ce? Ai comandat vreun taxi?
– Nu. Doar că taximetristul pe care îl vreau trebuie să își facă apariÈ›ia.

După câteva minute, o Dacie 1310 vișinie își face apariția. Parcarea plină de taxiuri galbene luxoase, noi ne suiam într-un taxi vișiniu, fără preț afișat și cu un semn de Taxi spart.

– Stai liniÈ™tit, È™oferul este de încredere.

Am pus plasele în portbagaj și ne-am suit în spate. La radio, spre surprinderea mea, se auzea Radio Trinitas. Din toți taximetriștii din Ploiești, noi l-am luat pe singurul care asculta Radio Trinitas. Mașina a început să se deplaseze către nordul orașului și după vreo două semafoare l-am întrebat:

– Nu îi spui unde trebuie să ajungă?
– Nu. Știe unde trebuie să mă ducă È™i unde să oprească.
– Cum aÈ™a? Vă cunoaÈ™teÈ›i?
– Nu. E prima oară când merg cu el. Dar îl È™tiu pe Marcel. E băiat bun. Nu aude cu urechea dreaptă, putem să vorbim ce vrem. Cu stânga aude cam 50%.
– Nu e periculos să mergem cu un È™ofer aproape surd?
– Nu. Stai linistit. Nu îți mai face atâtea griji. Se descurcă. Chiar dacă e surd, conduce bine. Și în plus, este un om bun. A surzit după ce È™i-a luat bătaie de la niÈ™te golani care i-au batjocorit fiica. Chiar dacă îi curgea sange din urechi È™i totul în jurul lui se învârtea, nu s-a lăsat pâna nu i-a învățat minte. Trebuie să apreciezi asta la el.

Taxiul abia se deplasa. Priveam peisajul și îmi dădeam seama că mai am puțin și scap de toata situația asta ciudată. Când mai aveam doar câteva sute de metri până la autogara unde urma să cobor, îmi spune:
– Știi, semeni destul de mult cu bunica ta. Ai aceeaÈ™i bunătate È™i frică de Dumnezeu în suflet. Ai luat ce era mai bun de la ea.
Total surprins și șocat de faptul că îmi vorbea de bunica mea decedată de peste un an, abia am găsit puterea să mai vorbesc.
– Ai cunoscut-o pe bunica mea? Unde, cum, când? Și mai ales, cine eÈ™ti? Cum te cheamă?
– Ha ha ha, curiozitatea te macină. ÃŽn momentul în care o să te sui în autobuz, o să afli cine sunt. Și atunci ai să întelegi despre ce È›i-am vorbit. ÃŽÈ›i doresc o viață frumoasă. O să ne revedem peste mulÈ›i ani. La revedere.

Taxiul a oprit și m-am dat jos. Aveam mii de întrebări iî cap, dar îmi lipsea forță să le pun. Mă gândeam dacă totul nu a fost cumva o halucinație. Am fumat ceva azi? Nu, nu fumez nici măcar țigări. Și atunci ce naiba a fost asta? Cine era tipul ăsta? De unde o știe pe bunica mea?

Toate întrebările astea mi se derulau în timp ce mă deplasam către autobuz. Când am urcat în el, în maÈ™ină era doar doua persoane. Șoferul È™i o bătrână. Iar la radio, am auzit următoarele versuri: “What if God was one of us?”