Guest post de Mordechai
ep. 20 din seria “InvitaÈ›ii mei”

Pe 24 februarie legea era adoptată. Cu unanimitate de voturi. Astfel, începând cu data publicării în Monitorul Oficial, înjurătura devenea ilegală. De mamă, tată, mătuşa sau cumnat de frate. Simplu, scurt şi clar. În republică înjurătura devenise ilicită. Pomeneai de ce stă o palmă sub buric mergeai frumuşel la pijamale în dungi. Erai recidivist, legea era neîndurătoare, descopereai mişcarea electronilor din poziţia aşezat pe scaun. Iar scaunul avea un design special.

Existaseră obiecţii legate de asprimea pedepselor, dar cu toţii căzuseră de acord că situaţia era dramatică şi impunea acţiuni pe măsură. Aşa că pe 24 februarie legea a fost adopatată.

A doua zi a fost publicată în Monitorul Oficial şi a putut intra în vigoare. Efectele s-au simţit instantaneu. Limbajul folosit chiar şi în păturile cele mai de jos ale societăţii, chiar şi în situaţiile cele mai tensionate, era unul de un puritanism surprinzător şi, să recunoaştem, plicticos.

Oameni care aveau ceva de împărţit renunţaseră la obişnuitele invitaţii la revizitarea maternităţii, mulţumindu-se să îşi declare, scrâşnind din dinţi: te urăsc! te detest!

După doar o lună de la intrarea în vigoare a legii înjurătura fusese eradicată. Crescuse în schimb, într-un mod îngrijorător, numărul infracţiunilor săvârşite cu violenţă. Specialiştii reputaţi consultaţi au indicat cu certitudine că părerile care susţin că între creşterea numărului acestor infracţiuni şi legea care interzicea înjurătura si limbajul considerat obscen nu avea cum fi nicio legătură.

Se spune că prima dată s-ar fi întâmplat pe 6 mai. Doi şoferi au avut un incident în trafic. Conform cutumei ar fi coborât din maşină pentru a recurge la cuvenitul şi strămoşesc schimb de adrese materne şi invitaţii la sex oral. Din fericire legea adoptată pe 24 februarie i-a împiedicat pe cei doi cocoşi de la îndeplinirea ritualului naţional, protejând sensibilele urechi ale martorilor (doi şoferi de taxi, un aurolac şi o curvă aflată în orele de program) de acele scandaloase (şi acum ilicite) elaborări orale.

Unul dintre cei doi implicaÅ£i în accident ar fi scos o sticluţă de tărie – susÅ£ine mitul urban – ÅŸi, scrâşnind din dinÅ£i, cu o expresie încărcată de sinceră ÅŸi devotată ură a arătat-o adversarului său de ocazie. Apoi a tras cuvenita duÅŸcă. De acolo se presupune că ar fi pornit totul.

Ulterior gestul arătării sticluÅ£ei in trafic a devenit unul extrem de comun. Cu certitudine sticluţă nu avea un aspect de natură să ultragieze morala publică. Iar cuvântul “sticluţă” nu avea nimic obscen în sine.

La scurt timp arătarea sticluÅ£ei devenise un gest comun, întâlnit pretutindeni, mult mai frecvent chiar decât plicticosul “bună ziua”. Cum sticluÅ£a nu era întotdeauna la îndemână, iar situaÅ£ia impunea invocarea ei, cineva a simÅ£it că în lipsa sticluÅ£ei un simplu strigăt “Sticluţă, băăă!” era suficient. ÃŽncepând din acea zi “sticluţă” a devenit cuvântul cel mai folosit în limba naÅ£iei. Cu variaÅ£iunile sale: sticloi, sticlă, sticloanţă etc.

Vecini care de ani de zile nu se înghiţeau se salutau cu:

-Sticla, bă!
-Ba sticloi ţie, bă!

ÃŽn trafic cuvântul “sticluţă” era mai des folosit decât “semafor”, “prioritate” ÅŸi “trecere de pietoni” luate la un loc. Polemicile de presă se încheiau, inevitabil, cu invitarea preopinentului la sticluÅ£a. ÃŽn politică, cred că e limpede, sticluÅ£a devenise argumentul decisiv, cel mai frecvent invocat.

Căderea semnalului la cablu în timpul disputării derbiurilor din campionatul naÅ£ional năştea strigăte uriaÅŸe de “SticluÅ£a, băăă!” din apartamentele blocurilor patriei. ÃŽn cuvinte puÅ£ine “sticluţă” devenise un cuvânt atât de des folosit (ÅŸi în atâtea ocazii) că se ajunsese la saturaÅ£ie. Un negustor hotârăse să schimbe etichetele produselor, protejând astfel ochii minorilor de vederea acelui cuvânt atât de scandalos. Astfel, pudibonzii puteau cere la magazin “coniac, la recipient de mic dimensiuni”.

SituaÅ£ia devenise insuportabilă. Pe plan internaÅ£ional prestigiul ţării avea de suferit, iar locuitorii săi erau porecliÅ£i “sticlarii” tot astfel cum, de exemplu, italieni sunt numiÅ£i de către cei cu prejudecăţi lipsite de fundament “macaronari”

Îngrijorat de această situaţie, într-una din seri, şeful statului şi-a întrebat consilierii:

-Cum sticluţă s-a ajuns, bă, aici?
-Eu de unde sticloiul meu să ştiu, dom’ preşedinte? A răspuns şeful aparatului de consilieri.
-Aşa a votat parlamentul, în sticla mea.- a mormăit un alt consilier.

Preşedintele a avut deîndată consultări cu partidele politice. Opinia unanimă a fost că:

S-a ajuns prea departe, dă-o în sticluţă de treabă!

Reunit de urgenţă parlamentul a amendat legea votată anterior, pe 24 februarie. Efectiv imediat, cuvântul “Sticlă”, ÅŸi formele sale derivate, a fost scos în afara legii. PreÅŸedintele, preÅŸedinÅ£ii celor două camere ale parlamentului, primul ministru, preÅŸedintele CurÅ£ii ConsituÅ£ionale, patriarhul ÅŸi alte personalităţi au ieÅŸit în balconul Palatului Parlamentului de unde au anunÅ£at, cu mândrie ÅŸi bucurie, noua măsură, poporului strâns în piaţă.

Preşedintele a citit cu voce tremurând de emoţie noua formă a legii. Au urmat câteva secunde de tăcere mormântală. Apoi din piepturile celor strânşi în piaţă, din pieptul enorm al poporului s-a auzit un strigăt care a cutremurat blocurile, buticurile şi Palatul Parlamentului:

-Sugi pula!