Pentru cei mai tineri dintre dvs, am să amintesc un fapt simplu. În anii de după Al Doilea Război Mondial, când puterea în România a fost luată de regimul comunist, Statul a naționalizat cam tot. Fabrici, clădiri, afaceri, terenuri, totul a trecut deodată din proprietate privată în proprietate de stat. Și așa a rămas 50 de ani. După 1989, în mod absolut corect și firesc și cum vreți voi, urmașii familiilor care au fost deposedate cu forța de bunurile pe care le dețineau au cerut, în instanță de obicei, să primească înapoi ce li se cuvenea. Mulți au primit, unii nu, s-au făcut și tot felul de mișmașuri, dar nu despre asta vorbim azi.

Ei bine, Conacul lui Octavian Goga de la Ciucea (l-am vizitat în călătoriile noastre Prin Transilvania, povestea lui e aici) nu a fost niciodată naÈ›ionalizat. “Doamna Ministru Goga”, cum se autointitula soÈ›ia scriitorului, a fost o femeie aprigă È™i fermă È™i a reuÈ™it, cumva, să-l salveze din ghearele unui regim hrăpăreÈ›. 20 de ani după primul val de naÈ›ionalizări, în 1966, doamna Veturia, de bună-voie È™i absolut nesilită de nimeni,  l-a donat statului, în speță Sfatului Popular Cluj sau ce era atunci (pe vremea aia, cred, era Raionul Cluj – amintirile mele din anii ’60 sunt destul de confuze).

Repet, de bună voie, da ? AÈ™a a dorit doamna Veturia să procedeze cu proprietatea sa, pe care statul NU o luase cu japca. Mai mult, doamna Veturia a pus È™i niÈ™te condiÈ›ii – să fie transformat în Muzeu, să fie ea însăși administratorul muzeului È™i să locuiască acolo toată viaÈ›a. Toate condiÈ›iile au fost acceptate. Ba chiar È™i mai mult, a impus, cu adevărat, ca localitatea Ciucea să rămână în cadrul judeÈ›ului Cluj, să nu treacă la Sălaj – când s-a trecut de la Raion la JudeÈ›.

Ei bine, asta e istoria pe scurt.

Acum vreo 9 ani, niÈ™te indivizi s-au trezit că ei sunt ceva nepoÈ›i ai doamnei Veturia. Drept urmare, s-au gândit că domeniul È™i conacul de la Ciucea li se cuvin. AÈ™a, pentru că de aia. Reiau, proprietatea aia n-a fost luată cu forÈ›a de comuniÈ™ti, a fost donată, într-un act de voință, de cea care-l deÈ›inea de drept. Există un martor în viață al momentului donaÈ›iei: Ioan Pop, fost preÈ™edinte al Tribunalului Cluj, care spune chiar că “Veturia Goga nu a regretat niciodată că a renunÅ£at la muzeu, ci, dimpotrivă, s-a arătat de nenumărate ori mulÅ£umită că acest edificiu a ajuns la statul român“.

Și totuși, Adevărul ne spune că ieri Curtea de Apel București a decis să anuleze actul de donație. De ce ? Nu știm. Din fericire, decizia nu e definitivă și poate fi atacată. Și sper să fie atacată, pentru că am văzut în călătoriile noastre Prin Transilvania NENUMĂRATE castele retrocedate și lăsate efectiv în paragină. De bine, de rău, Muzeul Goga e bine întreținut, poate fi vizitat, e un obiectiv cu o istorie frumoasă și produce niște lei. Cu atât mai mult cu cât, o spun a treia oară, Conacul Goga a fost DONAT de bună voie de proprietara sa statului, cu niște condiții care au fost respectate. Nu a fost luat cu japca. Și oamenii ăștia, care am convingerea că nu l-au întâlnit pe Goga niciodată, s-au trezit că li se cuvine doar pentru că au niște legături de familie. Practic, calcă-n bocanci dorința femeii ăleia referitoare la destinul propriei sale case.

În plus, sunt extrem de curios: cu ce fel de acte poți anula un act de donație făcut la litera legii din vremea aia ? Mai ales când există martori ai momentului donației!

Să fie clar, sunt total de-acord cu retrocedările justificate. Mi se pare corect și firesc ca o familie să primească ce i-a aparținut de drept și i-a fost luat cu forța. Dar nu e cazul aici. Dacă doamna Veturia vindea conacul, mergeau cu jalba-n proțap să se ceară anularea actului de vânzare ?

Sper ca la Înalta Curte de Casație și Justiție să fie anulată decizia Curții de Apel. Ar fi păcat să se piardă încă un conac frumos al Transilvaniei.