– Foarte frig afară, zic când mă sui în taxi.
Îi spun unde să mergem, pornește, eu îmi scot telefonul să mă dau pe net.
– Da, zice. Nu È™tiu ce s-a întâmplat cu iernile astea. Acum sunt lungi È™i murdare.
Mi-e clar că omul e puțin nevorbit.
– Acuma, zic, ca să fim sinceri, acum 20 de ani iernile erau mult mai grele È™i se terminau prin martie. Nu mi se pare aÈ™a dramatic că-i frig în februarie.
– Da, domnu’. Da’ erau frumoase. Nu murdare ca acum. Zăpada era zăpadă, nu noroi.
Are È™i el dreptatea lui. Mă uit pe fereastră È™i sunt de-acord – nici zăpada nu mai e ce-a fost. O vreme mergem în tăcere, eu îmi butonez telefonul, el se gândeÈ™te intens, îl simt măcinat. Să tot aibă un 45 – 50 de ani. Nu, n-a fost vreodată un bărbat frumos. Da’ cred c-a fost un om hotărât, în viaÈ›a lui. Probabil creÈ™tin devotat. Un taximetrist creÈ™tin.
– Și nu vedeÈ›i ? Și vara… e prea cald vara. Parcă te omoară. Când eram mai tânăr nu era aÈ™a cald. Acum toate s-au schimbat.
– Mda, e cald, da’ totuÈ™i…
– Și nevastă-mea asta, mă întrerupe.
Simt că are nevoie să se descarce, îl las în pace.
– Și nevastă-mea asta… parcă-i proastă, domnule. De ani de zile mă rog de ea să punem un aer condiÈ›ionat. Ea nu È™i nu, că-i alergică. Păi È™i eu ce să-i fac ? ZiceÈ›i È™i dvs., ce vină am eu că-i alergică ?
– Păi, încerc să-i răspund, dacă doamna e alergică, nu È™tiu ce să vă zic… poate ar fi bine să È›ineÈ›i cont de asta.
Iar tăcere. Suntem pe la jumătatea drumului. Are dreptate, iernile nu mai sunt frumoase.
– Da’ È™tiÈ›i ce-i fac ? zice iar. O trimit la vară în vacanță cu fiu-meu. Și cât îi plecată montez aerul condiÈ›ionat. Ce-o să facă, domnule ? întreabă revoltat, întorcându-se către mine. Ce POATE să mai facă ?
Cumva, cred că aÈ™teaptă un impuls de la mine. Un “da, dom’le, ce să mai facă ?”. Nu pot să-i zic asta. Dar nici nu vreau să-l supăr, pare aÈ™a de amărât, cu aerul lui condiÈ›ionat…
– Mă tem c-o să mâncaÈ›i numai sandviÈ™uri o vreme, dacă faceÈ›i asta.
– Pe dracu, zice. Noi taximetriÈ™tii, È™tim unde să mâncăm cu unÈ™pe lei, masă completă. Nu stau eu în mâncarea ei….
Iar se lasă tăcerea. Nu mai avem mult, mă gândesc că s-a eliberat și mă lasă în pace.
– Și noi, taximetriÈ™tii… noi È™tim È™i unde să mergem la femei, domnule, dacă e până acolo.
– Păi … cred, zic. Că doar…
– Dar eu nu mai fac prostii. Făceam când eram mai tânăr È™i taximetria mergea mai bine. Acum nu mai fac. Păi de unde, domnule ? Că toate vrea bani sau cadouri. Acum nu mai fac, dar când mergea taximetria … am È™i acum colegi care mai merg cu vagaboante, da’ nu pricep cum… păi È™i când mai muncesc ca să facă bani ? Eu nu înÈ›eleg. Eu nu mai fac prostii de astea. Mai făceam, când eram tânăr, dar acum gata…
Mă pufnește râsul.
– Da, domnule, zice. Da’ adevărul e că femeile acum sunt mult mai deÈ™tepte.
– Păi… cred că mereu au fost deÈ™tepte, zic eu, un feminist convins, de altfel.
– Ba nu, răspunde aspru, ca È™i cum l-aÈ™ fi contrazis în vreun fel. Uite, nevastă-mea. E deÈ™teaptă. Mă rog, aÈ™a, pe partea ei… da’ e deÈ™teaptă, domnule.
Mbine, îmi zic, mai devreme ziceai că-i proastă, acum că-i deșteaptă pe partea ei.
– Da, zice, nevastă-mea e foarte deÈ™teaptă. Adică uneori are aÈ™a… o gândire sănătoasă.
Mi-i clar că în capul lui se petrece ceva film din care io nu prind decât frânturi. Am ajuns acasă, îi plătesc, mă dau jos. Înainte să închid ușa, îmi zice răspicat
– La vară precis îmi pun aer condiÈ›ionat, nu mă iau eu după proasta aia. Păi ce, să mor de cald ? Că astă vară mi-a fost È™i rău…
Cred c-a și continuat, dar plecasem deja. În fond, am și eu propriile mele filme.
