ÃŽn general, mie îmi vin (prea) multe idei. Vorba lu’ Bendea, sunt “omul cu 100 de idei pe minut, prea puÈ›ine realizabile”.

Dar uneori îmi vine È™i câte una care pare ok. O gândesc un pic, o întorc pe-o parte È™i pe alta È™i dacă nu-i găsesc fisuri, m-apucă entuziasmul. Apoi o povestesc cu vreun prieten – È™i dacă È™i prietenului i se pare o idee faină, entuziasmul mă copleÈ™eÈ™te.

Poate sună ca ceva de bine, dar nu e

Când mă copleșește entuziasmul, mă simt ca un copil care primește o jucărie nouă și neașteptată. Îmi pierd interesul cam pentru orice altceva, nu mai dorm, nu mai muncesc ca lumea, nu mai fac nimic ca lumea, căci totul pălește ca într-o ceață în care singura lumină e ideea care m-a aprins (off topic: tulai, ce metafore de clasa a 2-a am!)

Totul mi se învârte în jurul noii idei, e singurul punct de maxim interes și care se bucură de atenție total. Și celelalte lucruri pe care le fac suferă de nebăgare în seamă.  Mi-a luat o vreme bună să reușesc să mă conving că și ideile bune care mi-au venit în trecut încă merită băgate în seamă.

Noroc că nu-mi vin atât de multe idei faine, că n-aș mai face niciodată nimic

Ca să fiu sincer, eu nu știu exact când trebuie să mă simt vinovat și când nu.

Adică sunt momente când nu-mi dau seama exact cât e vina mea și cât nu.

Am să vă dau câteva exemple.

Zilele trecute, Nebuloasa a fost la Cluj, la the mega Cluj Brands Tour. Apoi a scris pe blog c-a fost supărată pentru c-a vrut să ciocnească cu un om care s-a făcut că nu vede că i-a întins halba. Cumva, cred foarte tare că omul ăla eram eu. Efectiv nu m-am prins de fază, deci n-am evitat sau ceva, deÈ™i dacă aÈ™ fi evitat nu m-aÈ™ fi simÈ›it vinovat – dar atunci, în momentul ăla, CHIAR nu m-am prins. Și acum mă simt vinovat, deÈ™i nu-s foarte sigur c-ar trebui.

Azi dimineață, Augustin m-a onorat c-o vizită la cafenea (mă rog, nu de dragul meu a venit, ci de dragul Alinei). Cafeneaua are niÈ™te uÈ™i de sticlă, pe care – la nivelul ochilor – sunt inscripÈ›ionate tot felul de chestii: programul, numele cafenelei etc. Augustin nu le-a văzut È™i s-a ciocnit de ușă. Rău. ÃŽn secunda 1, m-am prins că n-a pățit nimic grav. ÃŽn secunda 2, m-am bucurat că nu s-a spart uÈ™a de sticlă. Augusti s-a supărat rău că, în loc să-l întreb dacă-i ok È™i se simte bine, am râs că n-a văzut o ușă. Eu i-am zis că “man, am văzut că eÈ™ti ok în prima secundă, toată lumea vede uÈ™a aia, tu n-ai văzut-o“. Adevărul e că în 6 luni, de când există cafeneaua, au fost 2 cazuri de oameni care n-au văzut uÈ™a: acum vreo 2 luni un domn foarte scund, azi Augustin (care-i foarte înalt). Acum mă simt vinovat că m-am gândit mai întâi “bine că nu s-a spart uÈ™a pe el”, în loc să mă gândesc că poate o să facă un cucui – È™i iar mă simt vinovat, deÈ™i poate n-ar trebui.

Acum, pe seară, i-am spus tinerei Anne-Marie ceva de genul “vrei, nu vrei, dacă mă iubeÈ™ti cu adevărat asculÈ›i o melodie care ar face orice sârb adevărat să lăcrimeze“. Ea mi-a răspuns c-a avut o zi proastă È™i că nu se simte bine, iar eu i-am zis la revedere. Ea mi-a reproÈ™at asta, că în loc să-i arăt compasiune o expediez – È™i acum iar mă simt vinovat, deÈ™i nu È™tiu exact dacă e cazul

Amu, întrebarea mea îi: îs io foarte nesimțit sau oamenii au tendința de a fi extrem de sensibili ?

Toți oamenii care mă cunosc știu (excepție făcând cei care nu știu ©) că eu am TOATE superstițiile din lume. Sau le practic, cum o fi mai corect.

Cu pisica neagră, cu gunoiul dus seara, cu cuÈ›itul pus cu tăiÈ™ul în sus, cu pâinea care stă cu fundul în sus, cu geanta pusă pe jos, cu turnat invers în pahar, cu chibritul care nu poate aprinde mai mult de două È›igări (da, È™tiu de unde provine), cu pășit cu dreptul când ies din casă… ba chiar am una inventată de mine însumi, prin clasa a 8-a, care se referă la numărul de È›igări din pachet.

Deci TOATE, da ? Mai puțin două. Cu 13 și cu marți, trei ceasuri rele. Niciodată nu m-am încurcat cu numărul 13, nu mi-a făcut niciodată nimic, n-am nimic cu el. Nu-mi amintesc de vreo zi care să fi fost proastă doar pentru că era marți. Deci marți, 13, marți 13 sau vineri 13 nu înseamnă nimic.

Însă vă dau cuvântul meu că de aproape 25 de ani n-a fost vreo zi de miercuri 14, indiferent de lună, care să nu fie horror. Nu a existat nici măcar una.

Practic, cred c-aș putea propovădui o nouă superstiție.

Sunt sigur că È™i voi aveÈ›i din astea – manifestări inexplicabile. De exemplu, când îți vine din senin – fără să te gândeÈ™ti la asta – să râzi la o slujbă (religioasă). Sau cânt îți vine să fluieri în biserică. Sau altele de acest gen – subconÈ™tiente. Sau inconÈ™tiente, în anumite cazuri, cum e al meu.

Ei bine, eu când văd arabi, încep să fredonez Hava Nagila. S-a întâmplat prima dată la Sibiu. Am scăpat cu bine. Erau actori, pașnici.

Azi, în cafenea, au intrat 4 arabi. S-au aÈ™ezat EXACT în spatele meu, astfel încât cel puÈ›in 2 îmi puteau vedea monitorul de la laptop. Categoric nu erau actori, È™i nici foarte paÈ™nici nu păreau. Și unde nu începe Crivăț să murmure uÈ™or Havaaaaa… Mi-a luat vreo 30 de secunde să-mi dau seam ce fac, noroc că era muzica tare.

Nu vă mai spun că îi împărtășesc prietenului Arhi această ciudată întâmplare (uite, bre, iar arabi, iar Hava Nagila). Și ce face prietenul meu Arhi ? (repet, minim 2 îmi vedeau monitorul) Ei bine, face asta:

Am șters dialogul, că era intim, personal.

Acum, vă întreb: de ce fac eu una ca asta ? De ce mă împinge subconștientul să fredonez o melodie evreiască lângă arabi ? Am o dorință ascunsă de-a fi martir ? E o nevoie necontrolată de adrenalină ? Caut aventură și n-o găsesc ? CE SE ÎNTÂMPLĂ CU MINE, CU NOI ???

O poveste scurtă cu un proprietar nesimțit, care acum o lună jumătate m-a asigurat de 3 ori într-o oră că nu vinde, nu dă, nu face nimic apartamentului în care stau (i-am zis că vreau să stau minim 3 ani) și care acum câteva zile mi-a spus că-i pare rău, dar un fin de-al luni s-a mutat la Cluj și trebuie să plec, dar speră să nu-i port pică.

Trecând în mare fugă peste detalii de genul aș putea să-l dau în judecată, am/n-am contract etc, îmi caut să închiriez un apartament sau o casă pe pământ.

Această locuință trebuie să îndeplinească câteva condiții:

1. să aibă MINIM 2 camere plus bucătărie

2. să fie spațios

3. să nu fie la parter

4. să fie în oraÈ™ul Cluj-Napoca (deci nu FloreÈ™ti, SomeÈ™eni etc – caut în Gheorgheni, Zorilor, Mănăștur, Andrei MureÈ™anu sau Grigorescu)

5. Să aibă un preț decent, că la 400 de euro am tot găsit.

Așa că dacă știți o astfel de locuință, vă rog să-mi dați de veste, că agenția cu care lucrez eu nu se descurcă foarte bine. Promit că aducătorului de locuință îi fac cinste o seară întreagă cu băutura lui preferată

Două citate care azi m-au uns pe suflet, din motive foarte variate care nici măcar nu contează. Unul dintr-o carte veche, altul dintr-o carte care abia aștept să apară.

Femeile sunt ca niște ceaiuri. Unele sunt calmante, altele sunt împotriva depresiei. Altele sunt din pelin, altele nu își scot aromele la iveală decât când sunt bine fierte.

Liviu Alexa – Nimănuii lui Dumnezeu

Sunt posedat de o dragoste cum nu am trăit niciodată – o dragoste avidă, totală, o dragoste până È™i a unghiilor mele de la picioare È™i a murdăriei de sub ele – È™i totuÈ™i mâinile îmi flutură în gol, mereu căutând să prindă, să înÈ™face, dar fără să atingă ceva

Henry Miller – Sexus, via Richie

Căci da, eu n-am citit Sexus încă. Am citit doar Plexus și Nexus.

Cumva sunt convins c-au să vă placă amândouă

Nu-s într-o stare foarte bună pentru scris frumos, așa că vă povestesc succint o poveste care, până una alta, mi-a făcut ziua de azi mai frumoasă. Sper să înțelegeți de ce n-o să dau nume.

La 1 august 2008 lansam Ebucătăria. Eram super entuziast, mai ales pentru că reușisem să leg niște colaborări înainte să dau drumul la site, pentru că niște oameni din Cluj au avut încredere în mine.

După lansare, motivat de colaborările… semnate, să zicem, anterior, m-am agitat să leg È™i altele. AÈ™a că vizitam tot felul de patroni È™i manageri de hoteluri È™i restaurante din Cluj, încercând (È™i reuÈ™ind, cu unii) să-i conving că Ebucătăria e o unealtă foarte faină de promovare (pe vremea aia, blogurile culinare pe bune erau destul de puÈ›ine).

Și, din patron în patron È™i din manager în manager, reuÈ™esc să ajung să mă întâlnesc – prin intermedierea unui prieten comun – cu un patron de hotel de 4 stele, celebru de altfel în Cluj (patronul mai mult, hotelul poate că mai puÈ›in)

Ne vedem la cafea, în oarece zi. Omul, foarte sigur pe el – era un om de afaceri de succes, de multe milioane, iar eu eram practic un nimeni – se întinde la poveÈ™ti, începe să-mi explice cum e cu angajaÈ›ii, cu bucătarii, cu una, cu alta – practic, ne-am simpatizat, altfel nu-mi povestea el aÈ™a multe detalii. Rămâne să-i trimit o ofertă de colaborare, că îi place ideea. Poate e bine de menÈ›ionat că omul n-avea nici cea mai vagă idee despre site-uri, internet, bloguri, vizitatori È™i alte detalii de astea neinteresante.

Extrem de încântat că am convins un om care n-are treabă cu internetul să se promoveze și în acest fel, merg acasă, concep o ofertă care la vremea aia îmi părea senzațională (un pachet care costa 500 de euro și presupunea mai multe articole, banner și alte tot felul de prostii) și îi dau mail.

Și trece-o zi. Și trec două. Și trece-o lună. Și trece un an.

Între timp, mr. O a cumpărat Ebucătăria, s-a relansat, s-a schimbat total designul,  conceptul, tot.

Pe de altă parte, patronul a vândut hotelul cu pricina.

Deunăzi, primesc un mail. De la un domn, manager la un restaurant de-al patronului respectiv. Care mi-a spus (în mail) că ok, e bună oferta mea, da’ în pachetul ăla de 500 de euro eu ce mai ofer ?  Doar promovare ?  Pentru că pe el (managerul) nu-l interesează aÈ™a tare promovarea, ci mai mult clienÈ›ii. Pot eu să garantez că un procentaj din cititorii mei devin clienÈ›i la restaurantul lor ? Pentru că ei n-au nici o garanÈ›ie că cine accesează site-ul va veni să mănânce la ei.

Corect, nu ?

Repet, că simt că nu mi-am exprimat suficient de clar uimirea: am trimis o ofertă în toamna lui 2008. ÃŽn august 2011, am primit răspunsul – nu pot oferi mai mult decât în oferta aia din 2008 ?

Am zis să aștept 1 an înainte să le răspund, să nu par disperat. Nu ?

PS: i-am răspuns omului, i-am zis că oferta are 3 ani și că îmi cer scuze, dar nu-mi amintesc exact detaliile.

Cunosc o grămadă de oameni care își petrec mult mai mult timp decât mine pe rețele sociale. Și se pricep mai bine la ele. Cu adevărat.

Sunt È™i mai mulÈ›i cei pe care nu-i cunosc. Cătălin Teniță de la Zelist povestea la SMS TimiÈ™oara,  anul trecut, că sunt câteva sute de conturi de twitter care au în descriere cuvântul “specialist”.

Later edit: Mai exact, la ora actuală 148 au “specialist”, 98 au “expert” È™i 238 au “social media” sau SM. MulÈ›umesc, Cătălin.

Tuturor acestor oameni, precum și celor care, în general, se pricep bine la tot ce înseamnă internet, mecanică, fotbal, religie și istoria artei (pe lângă orice altceva, evident) le adresez câteva întrebări la care eu nu găsesc răspunsul. Și aș vrea să procedez ca la carte. Ca la Cartea Twitterului, desigur.

1. Dacă eu cunosc în offline un om de treabă, simpatic și tot, dar care pe twitter mă obosește cu informații inutile și mă plictisește cu glume foarte, foarte slabe, cum să-i dau unfollow astfel încât să n-o ia personal ?

2. De ce când vreun mic guru de pe twitter îmi dă unfollow, nu-mi dă È™i unfriend pe facebook ?  Pe facebook sunt mai cumsecade ? Și bine, la mine mai e cum mai e – dar la cei care au twitter-ul È™i facebook-ul legate, de ce nu le dau unfollow ȘI unfriend ?

3. De ce a devenit mult mai grav când Gigel îți dă unfollow decât când Gigel nu-ți mai citește blogul ?

4. Și întrebarea veÈ™nic veÈ™nic fără răspuns – de ce pentru atât de mulÈ›i oameni unfollow-ul e o dramă, care se cere răzbunată crunt ?

Mie, ca și client de Vodafone, OMV, și alte companii din astea foarte mari, mi-ar plăcea să existe un serviciu premium: serviciu de ghidaj.

Care să funcÈ›ioneze aÈ™a: să am la dispoziÈ›ie un număr la care să sun È™i să întreb “unde-i cea mai apropiată unitate a voastră, față de locul în care sunt eu acum ?”

Și ei, pe bază de geolocaÈ›ie, triangulaÈ›ie sau mai È™tiu eu ce altă minune a tehnologiei moderne să-mi spună “uite, mergi 300 de metri, apoi faci dreapta, apoi stânga È™i ai ajuns la magazinul/benzinăria/ATM-ul nostru”.

Cât de greu poate fi ? Și jur că dacă o pune în aplicare vreuna dintre companiile ale căror client sunt, nu doar că nu le cer nimic pentru idee, da’ îi mai È™i laud în gura mare, peste tot.

PS: înțeleg că la Vodafone ar exista o chestie de genul ăsta, Busola Vodafone (thx, Arhi). Eu unul nu știu de acest serviciu și/sau cum să-l folosesc.

Patriciu tocmai spune la B1 TV:

Într-o țară în război civil (Libia), pagubele produse instalațiilor petroliere care aparțin unor companii străine sunte zero. Singurele afectate au fost câteva rafinării care aparțineau statului Libian

(ca o notă personală, din ce-am observat eu în ultimii 10-15 ani întotdeauna știe ce spune)

Mile povestea:

în Bagdad, în plin război (…) într-un cartier bombardat, unde pe un ditamai bulevardul rămăsese întreagă (în mod ciudat) o singură clădire. O clădire de sticlă (!!!): ministerul petrolului. (…) zi-le de asta celor care vor spune că americanii au venit aici să instaureze democraÅ£ia.

Îmi dau seama că exprim oarece truism. Americani, petrol, blabla.

Da’ parcă începe să arate ca un pattern. Eu, dacă aÈ™ fi acolo, m-aÈ™ gândi să-l schimb un pic. Că începe să fie vizibil cam pentru orice om cu drept de vot. Din SUA, zic.