Am citit de două ori acest post al lui Bobby. Să-l înțeleg bine (da, așa îs io, mai prost, înțeleg mai greu). Scrie Bobby acolo despre oamenii care au avut succes (în online, zic) pentru că au fost constanți și au muncit.
ȘtiÈ›i, însă, despre ce nu scrie ? Despre cei care au dispărut. Despre cei care n-au fost suficient de inteligenÈ›i încât să-È™i vadă de treaba lor. Despre cei care s-au culcat pe urechea unui succes mărunt È™i efemer. Despre cei care n-au fost constanÈ›i È™i n-au muncit – despre ăștia Bobby n-a scris nimic. Și poate c-ar fi trebuit.
Toți facem greșeli în viață. Cei mai inteligenți dintre noi învață ceva din ele, cei mai puțin pregătiți nu învață nimic.
Eu, de-a lungul ultimilor ani, am făcut foarte, foarte multe greșeli. De unele mi-am dat seama, ulterior. De altele, poate că nu-mi dau seama nici azi. Din unele am învățat câte ceva. Din altele, n-am fost în stare să învăț nimic.
Între greșelile ultimului an (care par mai multe decât în alți ani, fără doar și poate), se desprind trei, care m-au marcat rău de tot. Am dezamăgit câțiva oameni care-mi sunt foarte, foarte dragi (unul dintre oamenii ăștia a și plecat în Anglia, deci va fi mai greu să mă revanșez vreodată), m-am lăsat călcat în picioare de un om pe care l-am crezut unul dintre cei mai buni prieteni ai mei și mi-am bătut joc de blogul ăsta.
Despre greșelile legate cu oameni, n-o să vă povestesc acum. Pe de-o parte nici nu cred că vă interesează, pe de alta, sunt crucile mele de purtat și durerile din sufletul meu, pe care vreau să le țin pentru mine. Dar am să vă vorbesc despre greșeala cu blogul.
Eu am început blogul ăsta într-o vreme în care poate nu erau 100 de bloguri în România. Undeva pe la începutul anului 2006 pe primul blog, apoi am ajuns la un moment dat la ăsta pe care sunteÈ›i acum. Just for the record, Zelist înregistrează azi 59.414 bloguri. Da, mai erau bloguri în Cluj, pe vremea aia, 2 sau 3 – Alexandra Groza, de exemplu, precis avea blog dinaintea mea. Altele, care existau pe-atunci, au dispărut – È™i autorii lor la fel, È™i nimeni nu-i mai È›ine minte. Iar de-atunci, au apărut nenumărate altele.
După 2-3 ani, m-am trezit într-o dimineață că vai, ce mare È™i cunoscut È™i celebru (că pe vremea aia nu exista încă ideea de influencer) sunt eu în blogosfera românească. CunoÈ™team toÈ›i bloggerii importanÈ›i – È™i, ce contează mult mai tare, mă cunoÈ™teau È™i ei pe mine, toÈ›i, sau aproape toÈ›i – iar cu unii am devenit chiar prieten (sau mă rog, eu cel puÈ›in îi consider prieteni foarte buni). Am participat la evenimente È™i conferinÈ›e în care ideea de blogosferă clujeană era asociată cu numele meu. Am fost, o perioadă, CHIAR cel mai cunoscut blogger din Cluj. Ba chiar mi-am construit un fel de auto-cult al personalității – nu ratam nici o ocazie să mă laud cu ce important È™i cunoscut sunt eu. Oamenii din jurul meu se uitau ciudat la mine, da’ nu eram capabil să-mi dau seama de asta.
Nu, n-am fost niciodată cel mai bun blogger din Cluj. Groparu – ca să dau cel mai vechi exemplu – a fost, este È™i va fi mereu mult mai bun ca mine. Dar el a È™tiut È™i a înteles un lucru pe care eu nu l-am È™tiut È™i nu l-am înteles: lucrul de care vorbea Bobby – cheia succesului e să munceÈ™ti È™i să fii constant.
Revenind la greÈ™eala mea – mi s-a părut că fac succesuri la un moment dat (nu, nu făceam, da’ eram prea prost să pricep asta) È™i m-am culcat pe laurii acestui pseudo succes. N-am mai scris pe blog – de ce să scriu, eram eu, Crivăț!, n-am mai stat să muncesc pentru blogul meu. L-am lăsat în paragină. Ajunsesem să scriu doar chestii pentru bani. Mi se părea suficient. Nu, n-a fost – dar abia acum înÈ›eleg asta. După un an în care tot pseudo succesul de care mă bucuram s-a dus naibii.
Motivele au fost mai multe. Pe de-o parte, cum am zis, m-am culcat pe laurii unui succes fals. Pe de alta, am avut viață personală tumultoasă. Nu în ultimul rând, eBucataria a devenit pentru mine mult mai importanta decat orice alt proiect.
ȘtiÈ›i ce-i mai trist? Că în timpul ăsta, prietenii mă trăgeau de mânecă È™i îmi spuneau “Crivățe, nu faci bine ce faci“. Nu vreÈ›i să È™tiÈ›i câte discuÈ›ii cu Arhi sau cu Bobby am avut pe tema asta, în care io spuneam, în general, “bine, bine, lasă că È™tiu eu ce È™i cum“. Să asculÈ›i de oamenii mai deÈ™tepÈ›i È™i mai experimentaÈ›i decât tine e un semn de inteligență de care eu n-am dat dovadă.
ÃŽntre timp, în Cluj, oamenii È™i-au văzut de treabă. Au muncit, au fost constanÈ›i, au urcat scara recunoaÈ™terii mult mai încet decât mine, pentru că n-au avut norocul unor prieteni È™i unor oportunități aÈ™a cum am avut eu – dar au urcat-o. UitaÈ›i-vă la copiii de la TVdece. ToÈ›i aÈ›i auzit de ei. Și totuÈ™i, ei încă scriu în fiecare zi pe blogul lor. Se chinuie să găsească subiecte, se chinuie să-È™i facă timp, sunt constanÈ›i È™i muncesc mult pentru blogul lor. De Groparu am zis deja, dar repet – are o viață, un copil foarte mic, un job greu È™i multe alte colaborări, dar scrie constant. Și orice postare a lui te face să râzi sau să plângi, dar nici măcar una nu te lasă indiferent.
Mai sunt oameni din Cluj care au muncit ca să devină cunoscuÈ›i în online. Ruben, Lorand, Psaico È™i alÈ›i câțiva – toÈ›i au È™tiut să nu se culce pe-o ureche, să nu se limiteze la succese mărunte È™i ne-esenÈ›iale, toÈ›i au È™tiut să-È™i vadă de treaba lor, să muncească È™i să fie constanÈ›i
Toți, în afară de mine. De aia ei sunt azi în plină creștere, iar eu în puternică decădere (ca bloggeri/onlineri, vorbind).
De ce am scris un post atât de lung ? Din două motive.
În primul rând, pentru că greșelile mele mă apasă și simțeam nevoia să mă descarc. De bine, de rău, blogul ăsta e locul unde mi-am descărcat sufletul și de bune și de rele în ultimii 4 ani.
Dar, mai ales, în al doilea rând – mereu citim È™i învățăm de la oameni care au succes. Ne-am învățat să învățăm din reuÈ™itele oamenilor de succes. Dar niciodată cineva care a eÈ™uat nu vine să vorbească despre eÈ™ecul lui. Și am învățat de la Andrei RoÈ™ca acest lucru – eÈ™ecul este o artă.
Mi-aș dori ca măcar un om să învețe din greșelile mele.
Am să încerc să mă ocup de blogul ăsta așa cum ar merita și cum ar trebui, dar m-aș bucura dacă un singur om ar învăța ceva din tot ce-am povestit mai sus, punându-mi cumva sufletul pe tavă.
Noapte bună, copii.
