O dilemă legată de interzicerea fumatului

Se discută despre faptul că în 2011 va fi interzis fumatul în locurile publice. S-a depus ceva proiect de lege care interzice fumatul în orice spațiu închis, urmează să se discute etc.

E o chestie pe care eu n-o pricep neam. Nu doar în propunerea asta românească – aÈ™a, în interzicerea fumatului oriunde în lumea asta.

Ce anume e greșit în a permite existența unor locuri speciale pentru fumători ?

Nu mă refer la varianta de lege care e în vigoare acum, pentru că jumătate din ea mi se pare imbecilă. Mai exact, jumătatea care spune aÈ™a: într-un local cu o suprafață mai mare de x metri, e obligatoriu să existe spaÈ›iu de fumători È™i spaÈ›iu de nefumători. Ele există, e drept, dar în cele mai multe cazuri sunt separate de vreo linie imaginară È™i eventual un anunÈ› – uite, clientule, aici e spaÈ›iul de nefumători. Dar nu sunt delimitate în vreun mod real, nimic nu împiedică fumul să ajungă în plămânii nefumătorilor.

În schimb, nu pot înțelege și pace ce nu e ok cu cealaltă jumătate de lege. Cea care spune că dacă localul are o suprafață mai mică de x metri, el trebuie declarat ca local în care se permite fumatul sau local în care nu se permite. Ce-i rău în asta ? Ce-i greșit în a permite existența locurilor pentru fumători ?

De ce n-am dreptul să-mi fac rău singur, dacă asta vreau ?

Teoretic eu, ca proprietar de cârciumă, am dreptul să-mi selectez clientela, da ?  Bun, atunci de ce să nu am dreptul să selectez, de exemplu, fumătorii ? Dacă tu, nefumătorule, nu vrei – È™i pe bună dreptate! – să inhalezi fumul altora, de ce nu mergi frumos în localuri în care nu se fumează ?  Și dacă tu, fumătorule, vrei musai să-È›i scurtezi viaÈ›a cu mizeriile pe care le inhalezi È™i cu care îți distrugi plămânii, de ce să nu mergi frumos în locuri în care se strâng È™i alÈ›i sinucigaÈ™i ca tine ? Bine, sunt de-acord ca localurile de fumători să aibă niÈ™te reglementări speciale. De exemplu, să nu permită accesul minorilor, nici măcar însoÈ›iÈ›i. Sau accesul femeilor însărcinate. Sau alte restricÈ›ii de acest gen.

Adică… nu asta ar fi varianta corectă? care nu discrimineză pe nimeni ? ÃŽn care fumătorii È™i nefumătorii sunt în egală măsură trataÈ›i ca oameni ?

PS: vă rog mult, nu-mi serviÈ›i varianta ipocrită cu “grija pentru sănătatea cetățeanului”. Dacă grija asta ar fi reală, s-ar interzice total, absolut, mizeriile alea denumite etnobotanice. Sau alcoolul, vorba lui Sorin, care face infinit mai mult rău decât tutunul.

Lucruri care mă enervează

ÃŽn ultimele câteva zile nu-s foarte tare în formă. Pe de-o parte sunt cam răcit (ceea ce mă enervează rău), pe de alta tot aÈ™tept să mi se lege niÈ™te lucruri È™i ele tot întârzie să se lege (È™i asta mă enervează rău), în fine, prostii. Dar care prostii îmi dau aÈ™a… o stare de agresivitate È™i mă fac coleric È™i ne-vesel (că altfel, în general mă È™tiÈ›i un simpatic). Sau poate starea asta o fi de la furtunile solare care or să distrugă planeta într-o zi. Dacă n-o distruge C0lider-ul de la Geneva.

ÃŽn fine, bat câmpii. Deci azi mă gândeam aÈ™a că uite, am perioade în care mă enervează niÈ™te lucruri È™i perioade în care nu prea mă enervează nimic. Dar peste toate, există lucruri care mă enervează oricând. Și-apoi am dezvoltat o teorie – cred că există oameni care se apropie prin lucrurile care îi enervează mai tare decât prin lucrurile care le plac.

Deci pe mine mă enervează întotdeauna, indiferent de cât de bine sau prost dispus aÈ™ fi, următoarele lucruri (evident că nu-s toate, că mi-s coleric È™i îmi sare È›andăra din orice, da’ astea primează)

  • să spăl vase. Nimic nu mă deprimă È™i nu mă irită mai tare decât să spăl vase. Și prin natura pasiunilor mele, spăl vase de 2-3 ori pe zi.
  • să spăl pe jos. Avai, cât urăsc să dau cu mopul! Și să frec È™i să am grijă să nu rămână urme de la mop pe gresie….
  • să aÈ™tept cu maxim interes un mail È™i el să nu vină. Și io să stau să fierb în faÈ›a monitorului, È™i el tot să nu vină. SituaÈ›ie generatoare de crize.
  • să ratez vreo mâncare, mai ales una la care m-am chinuit ceva. Atunci am momentele în care îmi jur că nu mai gătesc niciodată, că nu-s în stare de nimic È™i că nu mai pun mâna pe străchini veci pururi. De obicei, după faze din astea, a doua zi fac câte-o pizza È™i-mi trece.
  • să mă bazez pe chestii care nu se întâmplă când È™i cum È™tiu eu c-ar trebui să se întâmple
  • să am planuri cu un om/niÈ™te oameni într-o seară È™i să aflu în ultimul moment că se anulează
  • faptul că lumea ajunge pe acest blog căutând “matrimoniale creÈ™tine” È™i nu ajunge căutând lucruri interesante.
  • să găsesc la magazinul de la parter toate ingredientele pentru o mâncare, mai puÈ›in vreunul mărunt dar esenÈ›ial, pentru care să fie nevoie să mă duc până la billa
  • să-mi cedeze telefonul din senin, fără să-i fac eu nimic, cum mi-a cedat în ultimele zile de nu mai pot da un telefon.
  • să-mi fie super somn la 6-7 seara, dar să nu-mi fie deloc somn la 2-3 noaptea.
  • să descopăr că-mi rămân hainele îmbibate de detergent după ce le scot din maÈ™ină (chiar, È™tie cineva cum se remediează asta ?)
  • scaunul pe care stau de vreo 3 săptămâni la biroul de-acasă, care e cel mai prost scaun din lume. È™i din istorie. È™i din univers. È™i din toate universurile paralele.
  • mă enervează vecinul. Unul dintre ei, că am mai mulÈ›i. Care stă rupt de beat seara în uÈ™a blocului È™i are chef de poveÈ™ti, c-o fi nevorbit sau ceva.
  • sloganuri publicitare folosite stupid la unele radiouri locale (o să scriu un post separat despre asta, cândva)

Și multe, multe altele. Că nici măcar nu mi le amintesc pe toate (dacă mai știți și alte lucruri care mă scot din sărite, să-mi ziceți). Ia, poate ne găsim niște enervări comune cu ocazia asta :)

O zi din viața unui milionar

Pe la 7 dimineața, milionarul s-a trezit în patul lui de milionar. Și-a pupat tandru, pe gât, iubita lui de milionar (amor!), după care s-a dus în baia lui de milionar unde și-a făcut nevoile de milionar, după care s-a spălat pe dinți cu periuța lui de milionar.

S-a întors în cameră, unde s-a îmbrăcat cu hainele lui de milionar, și-a legat cravata lui de milionar și s-a încălțat cu pantofii lui de milionar. A ieșit din casa lui de milionar, măcinat de gânduri de milionar. S-a suit în super mașina lui de milionar și a plecat spre biroul lui, de la super firma lui de milionar.

A ajuns la birou. Secretara lui de milionar i-a făcut o cafea de milionar pe care i-a pus-o pe birou. A băut-o ca un milionar. ÃŽl măcinau gânduri de milionar. Gândurile de milionar nu sunt deloc, dar deloc la fel cu gândurile de bugetar, sau de corporatist, sau de blogger – numa’ zic. Pe la 10, a mers la o conferință de social media – a participat la ea, evident, ca un milionar.

La pauza de cafea a conferinței, a intrat în sala de networking. Îl măcinau gânduri grele, de milionar, așa că a străbătut cu pași înceți și apăsați sala, fără să bage pe nimeni în seamă. Ca un milionar.

Când s-a terminat conferința, s-a întors în biroul lui de milionar. A avut multe întâlniri de afaceri, ca orice milionar. A semnat contracte cu pixul lui de milionar. La un moment dat, s-a uitat la ceasul lui de milionar și a văzut că s-a făcut vreo 6 după-amiaza. Așa că a plecat la sală, unde a tras de fiare, ca un milionar.

După ce-a terminat cu sala, a ieșit în oraș cu niște prieteni, ca un milionar. A mâncat ca un milionar și a băut niște vinuri de Chile și niște coniace (evident, franțuzești, din regiunea Cognac, altfel se numeau simplu brandy-uri) ca un milionar.

Era deja seară. Milionarul nostru se retrage la casa lui de milionar, alături de iubita lui de milionar, cu care face dragoste (sau sex, depinde de la milionar la milionar). Apoi face duș ca un milionar, se îmbracă în pijamaua lui de milionar și se bagă în patul lui de milionar, alături de iubita lui de milionar. Gândurile lui de milionar nu-l lasă să adoarmă.

Între ele, unul mai cu seamă face ravagii în creierul lui de milionar.

Doamne, ce viață de milionar plină de rutină am.

Limita unei prietenii adevărate

Subiectul despre care vreau să scriu e delicat. Așa că o să încerc să mă feresc să dau verdicte (în special pentru că aș fi foarte subiectiv). Eu doar vă povestesc o fază, voi trageți concluziile.

Am văzut azi un documentar care m-a impresionat destul de tare. Se numeÈ™te “Once brothers“. E povestea prieteniei foarte strânse dintre Vlade Divac È™i Dražen Petrović, doi dintre cei mai mari jucători de baschet pe care i-a dat continentul european.

O să vă povestesc un pic istoria, înainte să vă cer părerea. Vlade Divac (sârb) È™i Dražen Petrović (croat) au fost componenÈ›i ai uneia dintre cele mai valoroase echipe europene de baschet – Iugoslavia. Echipă care a câștigat medalia de argint la Olimpiada din Coreea, in 1988, apoi a devenit campioană europeană (în 1989 È™i 1991) È™i campioană mondială în 1990, în Argentina (când au bătut È™i Statele Unite, È™i Rusia). Echipa Iugoslaviei, în anii ’90, domina baschetul mondial.

Echipa asta avea la bază 5 oameni: 2 sârbi (Vlade Divac și Žarko Paspalj) și trei croați (Dražen Petrović, Toni Kukoč și Dino Rađa). Erau ca o familie, dar prietenia foarte strânsă dintre Divac și Petrović a rămas aproape legendară.

Ca să vă faceți o idee despre cât erau de buni: Vlade Divac a fost primul jucător non-amercian la LA Lakers. El și Petrović au fost printre primii jucători europeni din NBA.

Ca să vă faceÈ›i o idee despe cât erau de prieteni: ajunÈ™i în NBA, Petrović era È›inut pe bancă la Portland Trail Blazers (deÈ™i în Europa făcea 50-60 de puncte pe meci) motiv pentru care era foarte deprimat. Ei bine, Divac stătea cu el la telefon nopÈ›i întregi ca să-l încurajeze È™i … mno, să fie aproape de el, cum fac prietenii. AÈ™a de buni prieteni erau.

Apoi, într-o oarecare zi, a început războiul între Serbia și Croația. Și Petrović, la fel ca și ceilalți 2 croați, au rupt relațiile cu Divac. De tot. Toni Kukoč povestește în film că n-a mai vorbit cu Divac pentru că familia lui din Croația i-a zis că dacă rămâne prieten cu sârbul, ei nu-l mai vor. Și că dacă ar fi stat la povești, inevitabil ar fi ajuns la discuții despre familiile lor aflate în pericol (că doar era război) și a vrut să evite asta.

Și de-aici începe să-mi scape sensul lucrurilor. Ești prieten foarte bun cu un om. Dormiți în aceeași cameră în cantonamente. Vorbiți zilnic la telefon, ore întregi, că sunteți departe de casă și de familii și vă simțiti singuri. Apoi, niște politicieni decid că vor război. Nu l-ai pornit tu, croat, nu l-a pornit nici prietenul tău sârb. Și totuși, rupi relațiile cu el DOAR pentru că e sârb ? Nici el, nici familia lui nu și-au făcut vreun rău nici ție, nici familiei tale. Și totuși, rupi relațiile cu el DOAR pentru asta ?  Că e sârb, tu ești croat și niște băieți au decis că vor război între țările voastre ?

Adică.. ipotetic vorbind, dacă începe războiul între Banat și Muntenia, eu ar trebui să nu mai fiu prieten cu Arhi DOAR pentru că el e acolo și eu aici ? Păi eu sunt prieten cu regățeanul din el sau cu el, ca om ?

Cum să rupi o prietenie adevărată, un lucru atât de rar, pe considerentul că celălalt s-a născut într-un loc pe care tu-l crezi greșit ?

Confesiunile unui taximetrist

Foarte frig afară, zic când mă sui în taxi.

Îi spun unde să mergem, pornește, eu îmi scot telefonul să mă dau pe net.

Da, zice. Nu știu ce s-a întâmplat cu iernile astea. Acum sunt lungi și murdare.

Mi-e clar că omul e puțin nevorbit.

– Acuma, zic, ca să fim sinceri, acum 20 de ani iernile erau mult mai grele È™i se terminau prin martie. Nu mi se pare aÈ™a dramatic că-i frig în februarie.

– Da, domnu’. Da’ erau frumoase. Nu murdare ca acum. Zăpada era zăpadă, nu noroi.

Are È™i el dreptatea lui. Mă uit pe fereastră È™i sunt de-acord – nici zăpada nu mai e ce-a fost. O vreme mergem în tăcere, eu îmi butonez telefonul, el se gândeÈ™te intens, îl simt măcinat. Să tot aibă un 45 – 50 de ani. Nu, n-a fost vreodată un bărbat frumos. Da’ cred c-a fost un om hotărât, în viaÈ›a lui. Probabil creÈ™tin devotat. Un taximetrist creÈ™tin.

Și nu vedeÈ›i ? Și vara… e prea cald vara. Parcă te omoară. Când eram mai tânăr nu era aÈ™a cald. Acum toate s-au schimbat.

Mda, e cald, da’ totuÈ™i…

– Și nevastă-mea asta, mă întrerupe.

Simt că are nevoie să se descarce, îl las în pace.

Și nevastă-mea asta… parcă-i proastă, domnule. De ani de zile mă rog de ea să punem un aer condiÈ›ionat. Ea nu È™i nu, că-i alergică. Păi È™i eu ce să-i fac ?  ZiceÈ›i È™i dvs., ce vină am eu că-i alergică ?

Păi, încerc să-i răspund, dacă doamna e alergică, nu È™tiu ce să vă zic… poate ar fi bine să È›ineÈ›i cont de asta.

Iar tăcere. Suntem pe la jumătatea drumului. Are dreptate, iernile nu mai sunt frumoase.

Da’ È™tiÈ›i ce-i fac ? zice iar. O trimit la vară în vacanță cu fiu-meu. Și cât îi plecată montez aerul condiÈ›ionat. Ce-o să facă, domnule ? întreabă revoltat, întorcându-se către mine. Ce POATE să mai facă ?

Cumva, cred că aÈ™teaptă un impuls de la mine. Un “da, dom’le, ce să mai facă ?”. Nu pot să-i zic asta. Dar nici nu vreau să-l supăr, pare aÈ™a de amărât, cu aerul lui condiÈ›ionat…

Mă tem c-o să mâncați numai sandvișuri o vreme, dacă faceți asta.

– Pe dracu, zice. Noi taximetriÈ™tii, È™tim unde să mâncăm cu unÈ™pe lei, masă completă. Nu stau eu în mâncarea ei….

Iar se lasă tăcerea. Nu mai avem mult, mă gândesc că s-a eliberat și mă lasă în pace.

Și noi, taximetriÈ™tii… noi È™tim È™i unde să mergem la femei, domnule, dacă e până acolo.

– Păi … cred, zic. Că doar…

– Dar eu nu mai fac prostii. Făceam când eram mai tânăr È™i taximetria mergea mai bine. Acum nu mai fac. Păi de unde, domnule ? Că toate vrea bani sau cadouri. Acum nu mai fac, dar când mergea taximetria … am È™i acum colegi care mai merg cu vagaboante, da’ nu pricep cum… păi È™i când mai muncesc ca să facă bani ?  Eu nu înÈ›eleg. Eu nu mai fac prostii de astea. Mai făceam, când eram tânăr, dar acum gata…

Mă pufnește râsul.

Da, domnule, zice. Da’ adevărul e că femeile acum sunt mult mai deÈ™tepte.

– Păi… cred că mereu au fost deÈ™tepte, zic eu, un feminist convins, de altfel.

Ba nu, răspunde aspru, ca È™i cum l-aÈ™ fi contrazis în vreun fel. Uite, nevastă-mea. E deÈ™teaptă. Mă rog, aÈ™a, pe partea ei… da’ e deÈ™teaptă, domnule.

Mbine, îmi zic, mai devreme ziceai că-i proastă, acum că-i deșteaptă pe partea ei.

– Da, zice, nevastă-mea e foarte deÈ™teaptă. Adică uneori are aÈ™a… o gândire sănătoasă.

Mi-i clar că în capul lui se petrece ceva film din care io nu prind decât frânturi. Am ajuns acasă, îi plătesc, mă dau jos. Înainte să închid ușa, îmi zice răspicat

La vară precis îmi pun aer condiÈ›ionat, nu mă iau eu după proasta aia. Păi ce, să mor de cald ?  Că astă vară mi-a fost È™i rău…

Cred c-a și continuat, dar plecasem deja. În fond, am și eu propriile mele filme.

Cum ești văzut prin ochii altuia ?

Evident, altfel decât te vezi tu, prin ochii tăi. :)

Amu… în viață te mai cerÈ›i cu oameni. Mai greÈ™eÈ™ti tu, mai greÈ™esc ei… uneori îți dai seama că ai greÈ™it, alteori rămâi veÈ™nic convins că ai avut dreptate. Uneori ei își dau seama după un timp că au greÈ™it. De cele mai multe ori, nu-È™i dă nimeni seama de nimic.

După despărÈ›irea de un om care È›i-a fost prieten (nu mă refer la despărÈ›iri sentimentale, deÈ™i se încadrează È™i unele din alea), fiecare va rămâne cu adevărul lui. Nu e vorba de răutate, sau de minciună – omul va crede, pur È™i simplu, ce-i e mai convenabil, psihic vorbind, să creadă. Pentru că e mult mai uÈ™or È™i mai sănătos să crezi că nu e vina ta. Sau, mai bine zis, să alegi acea parte a adevărului care nu atacă imaginea ta despre tine. 90% dintre oameni n-o fac intenÈ›ionat, sau pentru că sunt laÈ™i – o fac, pur È™i simplu, din instinct de autoapărare.

Problema apare, însă, atunci când omul cu care ai rupt relaÈ›iile începe să vorbească despre tine altor oameni. ÃŽn cele mai multe cazuri, chiar dacă el a făcut greÈ™eala / faza urâtă / etc care a dus la ruptură, va vorbi urât despre tine. Nu pentru că e mincinos, nu din rea voință – ci pentru că pur È™i simplu CHIAR CREDE că ăla e adevărul.  Păstrând doar acele bucăți de realitate care îl ajută să-È™i păstreze părerea bună despre sine, va pune în cârca ta toate părÈ›ile rele È™i urâte ale rupturii relaÈ›iei de prietenie pe care aÈ›i avut-o.

Și-aÈ™a ajungi ca niÈ™te străini să te vadă prin ochii altuia. Să te vadă diform, rău È™i urât – chiar dacă nu eÈ™ti aÈ™a în realitate. Pentru că puÈ›ini, foarte puÈ›ini îs dispuÈ™i să treacă de imaginea ta din ochii altuia È™i să încerce să te cunoască – pe tine, aÈ™a cum eÈ™ti. Și-aÈ™a ajungi să ai hateri, oameni care te urăsc cu pasiune, sau care măcar te dispreÈ›uiesc, deÈ™i nu te-au întâlnit niciodată. Ceea ce pe mine mă depășeÈ™te un pic -cum să-È›i formezi o părere categorică despre un om pe care nu l-ai cunoscut È™i cu care n-ai comunicat niciodată ?

În fine, e noapte și e târziu și eu bat câmpii. Mă scuzați, de mâine sunt din nou simpatic, promit.

PAP – poftă acută de pizza

Da, e o boală. Apare când nici nu te-aștepți. Nu se cunoaște vreun remediu. Sau cel puțin nu cunosc eu.

Eu unul n-am fost, de-a lungul vieții mele, un mare fan de pizza. Sigur, o pizza la vremea ei, recunosc, face cât 10 alte mâncăruri. Dar vremea ei vine rar, ca să zic așa.

De câteva zile, însă, lucrurile s-au schimbat. ÃŽn mine s-a declanÈ™at pofta acută de pizza. Nu mi-o explic – poate mi-o puteÈ›i explica voi.

Pe scurt, aseară, fiind o frumoasă seară de sâmbătă seară, Ovi È™i Corina au venit la mine să facem pizza. Asta pentru că vineri, când le-am zis, ca de obicei, hai să gătim ceva mâine seară” am completat ne-premeditat cu de exemplu o pizza. Au mai venit ei È™i altă dată, când am făcut Pizza Corina, spre exemplu. Deci nu era ceva ieÈ™it din comun. Am făcut 2 pizza, complet diferite. Din ele, au rămas 2 felii, că nu suntem cei mai mari mâncăi din lume, noi facem pizza mai mult de poftă.

Pe aceste 2 felii de pizza le-am mâncat eu azi dimineață, când m-am trezit, decent, pe la 10. Ei, și-aici intervine simptomul clinic. În secunda în care le-am terminat, mi s-a făcut ATÂT de poftă de pizza, încât imediat am făcut o pizza nouă. Ceva banal, cu mozzarella, felii de salam, felii de cârnat afumat și niște bacon. Totul presărat cu fulgi de ardei iute. Ceva de genul ăsta:

Pizza

Evident, n-am putut s-o mănânc pe toată, deÈ™i – cu toată modestia – mie pizza făcută de mine îmi place mai mult decât orice altă pizza am mâncat până acum prin oraÈ™, în Cluj sau în TimiÈ™oara. AÈ™a că au rămas niÈ™te felii.  ÃŽn seara asta, la cel de-al 36-lea blogmeet timiÈ™orean, mie-mi stătea gândul numai la pizza mea (de aia am È™i plecat printre primii). Ajuns acasă, am ras instant feliile rămase – È™i deja mă gândesc la ce toppinguri să folosesc pe pizza de mâine.

Deci clar, sunt afectat grav de această maladie periculoasă, pofta acută de pizza. Cum scap ? repede?  de preferat acum, pe loc, ca mâine să gătesc și io ceva o mâncare serioasă ?

Mi-e bine

Azi mi-e bine. Pentru prima oară, după multă vreme, am sentimentul de bine total. Sunt zen, vorba lui Arhi. Foarte zen.

ÃŽn plan personal, ultimii mei ani n-au fost foarte buni. Mi s-au întâmplat lucruri bune È™i lucruri rele, evident, ca tuturor – dar per total am rămas cu un gust amar după trecerea lor. Poate că lucrurile rele au fost mai multe. Sau poate că n-am fost eu ok cu mine însumi È™i din cauza asta n-am È™tiut să apreciez lucrurile È™i oamenii aÈ™a cum ar fi trebuit. Naiba È™tie.

Dar azi… azi am un sentiment extraordinar de intens È™i puternic c-o să fie bine. Simt că eu, în sinea mea, am tras o linie între anii trecuÈ›i È™i anul ăsta, care doar a început, că mi-am încheiat toate socotelile neîncheiate din capul meu È™i c-o să fie foarte bine. Simt, ad literam, că azi e prima zi din restul vieÈ›ii mele.

Și nici măcar pentru că s-ar fi întâmplat ceva extraordinar. Nu, mi se întâmplă lucruri FOARTE simple, care mă fac fericit. Așa cum ar trebui să fie mereu, de fapt.

Dacă măcar jumătate din 2011 o să fie atât de bun precum a început, dacă măcar pe jumătate se păstrează proporția de lucruri bune care mi s-au întâmplat în acest început de an și de oameni frumoși din viața mea, de aproape sau de departe, s-ar putea ca 2011 să fie cel mai bun an de-o vreme încoace. În 2009 viața mea a luat o turnură mai puțin plăcută pentru mine, dar am cumva sentimentul că gata, asta a fost. Că m-am eliberat de frustrările, nervii și complexele adunate în 2 ani. Că vor reîncepe lucrurile foarte bune și frumoase. Că va fi bine :)

Ca să fac o parafrază, vă spun: Bună ziua. Mă numesc Andrei Crivăț și azi, cel puțin, îmi iubesc viața.

Cine este Aloisiu Brandabulă?

Îl știți de pe internet.

Aloisiu Brandabulă are cont pe twitter. E ăla care mereu crede că are ceva de spus, deÈ™i n-are. Mereu se bagă în discuÈ›iile voastre cu alÈ›i oameni – chiar dacă n-are nimic de adăugat, da’ să fie sigur că-l vedeÈ›i acolo, atent È™i activ. Ai ceva de spus cuiva ? Aloisiu imediat va da un RT completat de o glumiță sau de un cuvânt înÈ›elept, gen “ups” sau “haha”. E È™i pe bloguri. Pe toate. Lasă câte un comentariu în care nu spune nimic, de obicei – sigur, doar la articolele cu multe comentarii. Plus că-È›i va trimite mailuri în care, pe un ton glumeÈ›, îți va cere să-l bagi în blogroll, sau să-i dai un link, acolo. Că doar a râs cu tine pe twitter, deci sunteÈ›i prieteni de – acum, practic e datoria ta morală să-l ai în blogroll. Evident, e È™i pe facebook. Are un cont, dar È™i o pagină – a lui sau a blogului lui. Și săptămânal, îți dă suggest la pagina lui. Unde vei găsi fix aceleaÈ™i lucruri de pe blog, de pe twitter sau de pe cont – da’ să fie, acolo, cât mai mulÈ›i.

Aloisiu îl înjură uneori pe twitter pe Zoso, sau prin comentarii pe bloguri diverse, dar niciodată folosindu-i numele, ca să se poată scoate în caz că e ceva. După care o să-i spună amicului de bere “ai văzut ce i-am tras-o ?  De Zoso era vorba, te-ai prins ?”. Și-or să râdă ei acolo, înfundat  – după care va intra pe blogul lui Zoso să lase un comentariu pozitiv, poate vine ceva trafic de la el.

Dar, mai trist, îl cunoașteți și în viața reală

Aloisiu Brandabulă în viaÈ›a reală este tipul ăla care È™tie totul. Nu există să-i spui vreodată “uite, ar fi bine să faci asta” È™i el să nu-È›i spună “da, eu È™tiu asta, dar…”. Dacă totuÈ™i CHIAR e vizibil că nu È™tie, ca să-È™i apere imaginea va avea un raÈ›ionament de genul bine, eu mă ocup să fac pâine, nu-i treaba mea să È™tiu despre făină. Este tipul care se minte constant că e foarte bun în ceea ce face. Și dacă nimeni în jurul lui n-are timp sau răbdare (sau interes) să-i spună s-o ia mai uÈ™or, că nu-i chiar aÈ™a – È™i de obicei nimeni n-are – el va ajunge să creadă cu toată fiinÈ›a lui că într-adevăr, e foarte bun. Din acest moment, nu va mai accepta niciodată să i se spună că greÈ™eÈ™te. Din când în când va constata cu un soi de mirare naivă: “wow, sunt un zeu!”. Partea mai enervantă e că, după 2-3 constatări din astea uimitoare, va începe să aibă pretenÈ›ia să fie ascultat È™i respectat ca un mic zeu. Pentru că el ȘTIE că aÈ™a e – È™i dacă tu nu recunoÈ™ti, esti hater sau invidios, de obicei amândouă.

Pentru că mai demult a băut o bere cu Arhi, îți va povesti mereu de prietenul lui, Arhi. Va spune tuturor oamenilor din jur, de multe ori, cum i-a dat prietenul lui Arhi un RT,  sau cum i-a răspuns prietenul lui Arhi la un comentariu pe blog. O va spune aÈ™a, cu un ton absolut neutru, ca È™i cum n-ar fi nimic – dar ochii lui vor vâna intens o privire, un gest prin care să trădezi admiraÈ›ia față de prietenia lui cu Arhi, sau măcar un pic de invidie când îți arată ce prieten e el cu Arhi.  Sigur, e foarte posibil ca Arhi să nu-l mai È™tie, da’ asta-i altă poveste.

Aloisiu Brandabulă o să se uite la Manafu, cum face el evenimente È™i apoi, ajuns acasă, o să-È™i zică: “păi ce, nu pot È™i io ? Că pot, dară”. Și o să-È™i strângă 2-3 amici cu care merge la bere, după care o săptămână vor vorbi cu toÈ›ii, pe reÈ›elele sociale, despre evenimentul online pe care l-au organizat – practic, un nou început în istoria online-ului din oraÈ™ul lui.

Și evident, după toate astea, Aloisiu va deveni mai mândru È™i mai orgolios. Stilul lui de a vorbi, felul de a se purta cu oamenii, toate se vor schimba. PretenÈ›iile lui de la cei din jur vor fi mai mari. Nu mai vine la bere fără să te întrebe “cine mai vine ?” – pentru că acum nu se mai poate afiÈ™a cu oricine.

Sigur, e doar o descriere succintă a lui Aloisiu. Dar sunt convins, cum spuneam, că toți îl cunoașteți, într-o formă sau alta

Pentru că Aloisiu este cel mai blogger el care este. Este definiția de dictionary a bloggerului. La început mic și nebăgat în seamă, în clipa în care cineva îl vede, brusc se schimbă. Deja reprezintă ceva, deja vocea lui este o opinie, vorbele sale devin literă de lege și prin asta si mojo-ul.

Marea problemă a lui Aloisiu este că nu știe când nu mai e băgat în seamă și nu mai contează. Devine surd și mut, toate sfaturile sau atenționările prietenilor devin doar cuvinte oarecare ale unor hateri oarecare, cine nu e cu el e împotriva lui. Și astfel oameni care odată ți-au plăcut, care erau oameni adevărați, se transformă în niște entități stranii, pe care nu ai vrea să îți risipești nici măcar aerul din jur, darămite aerul din interior.

Drum bun, Aloisiu. Nu te vom regreta.

Fetelor, n-aÈ›i putea…


Deprecated: Function get_magic_quotes_gpc() is deprecated in /home/andreicr/beta/wp-includes/formatting.php on line 1881

Deprecated: Function get_magic_quotes_gpc() is deprecated in /home/andreicr/beta/wp-includes/formatting.php on line 3712

Deprecated: Function get_magic_quotes_gpc() is deprecated in /home/andreicr/beta/wp-includes/formatting.php on line 3712

Deprecated: Function get_magic_quotes_gpc() is deprecated in /home/andreicr/beta/wp-includes/formatting.php on line 3712

Deprecated: Function get_magic_quotes_gpc() is deprecated in /home/andreicr/beta/wp-includes/formatting.php on line 3712

Deprecated: Function get_magic_quotes_gpc() is deprecated in /home/andreicr/beta/wp-includes/formatting.php on line 3712

Deprecated: Function get_magic_quotes_gpc() is deprecated in /home/andreicr/beta/wp-includes/formatting.php on line 3712

… să m-ajutaÈ›i cumva ? :)

Deci fetelor, da, am nevoie de ajutorul vostru. Raluca și-a comandat din Uimitoarele State Americane niște pantofi. Amu, io nu mă pricep, pentru mine sunt niște pantofi. Dar ea zice că-s tare frumoși. Cum socoteala de pe site nu se potrivește cu cea de la livrare, Raluca a descoperit cu multă tristețe că nu-i vin. Așadar, ar vrea să-i vândă.

Mbine, deci mai departe înțelegeți voi, că eu mai puțin:


Piele întoarsă + partea din spate piele, È™iret ceruit la spate. ÃŽnălÈ›ime toc: 11 cm. Nr. 37 – se potrivesc la 36. Au flecuri de rezervă

Aceștia sunt. Prețul lor este 200 de lei. Evident, sunt absolut nepurtați. Doar probați. Dacă vă plac și îi vreți, cel mai bine ar fi să fiți din București, Cluj sau Timișoara. Detalii în comentarii. Click pe poze pentru mărire. Uf, greu a fost :)