Guest post de Miruna, de la Și blondele gândesc
ep. 11 din seria “InvitaÈ›ii mei”
Ştiţi cât poate fi de ironică viaţa uneori cu oamenii. Iar eu am fost de când mă ştiu genul ăla de elev care demonstrează teoreme, dar se încurcă-n ecuaţii simple. Şi am crescut perpetuând greşeala şi amplificând încurcătura.
După ce-am trecut de complicat, m-am întors cu capul în pământ la dorinţele simple. Nu vă imaginaţi că îmi doresc să mergem la film. Acum vreau la Real împreună, să ne luăm ceai şi apă plată. Nici să îmi dea întâlnire nu mai vreau, ci să mă aştepte seara când ies de la şcoală, să ia mâna mea rece şi să o cuibărească în buzunarul lui. Nici în restaurante scumpe să mă ducă, ci în orice non-stop la un parter de bloc.. Nu-mi trebuie să deschidă uşi de la maşină, ci să cheme liftul pentru noi. Nici să-mi pregătească vreun mic-dejun sofisticat, dar să mă ţină în braţe în câte-o dimineaţă. Că aragazul ajunge să te sufoce la un moment dat. Să îmi răspundă când îl întreb şi să m-audă chiar şi când tac. Să punem playlist-ul pe repeat şi să-l ascultăm de fiecare dată ca prima oară. Fără să ne săturăm.

Aşa că, nu-mi rămâne decât o singură variantă: să-l blestem şi să-l sudui de fiecare dată când se pârţâie la mine.