Când eram mai tânăr, pe la 20 de ani, am cunoscut o fată cu care am făcut sex, la un moment dat. Evident, nu din prima seară, că eram copii cuminÈ›i. Cred că din a doua, nu mai È™tiu È™i nici nu e relevant. ÃŽnainte să se întâmple mirificul act al iubirii fizice, ea mi-a spus privindu-mă cu ochi de căprioară speriată, È™optind: “să ai grijă, te rog… sunt virgină”. Am avut foarte mare grijă. Nu era virgină (dacă n-aÈ™ forÈ›a semantica, aÈ™ spune că dimpotrivă, dar nu spun) È™i nu asta contează. ÃŽnsă n-am să uit toată viaÈ›a mea cum, la final, la È›igara de după, mi-a spus pe un ton victorios È™i care nu admitea replică: “ei! ai văzut că eram virgină ?!”.
Am rămas un pic mut de încrederea cu care îmi spunea, practic, “eu cred că tu eÈ™ti atât de prost, că o să mă crezi” (cel puÈ›in asta am înteles eu din întrebarea ei). Am rămas fără replică È™i eu rămân foarte rar fără replică. AÈ™a că am dat cumva din cap, într-un mod care pe ea, pesemne, a făcut-o să creadă c-am zis da. După o vreme, a avut o poveste cu un prieten de-al meu, să-i spunem Mihai. Și nu mică mi-a fost mirarea să aflu că, în perioada în care Mihai o curta, să zicem, ea îl respingea explicându-i cât e de virgină. Amicul meu nu prea credea, aÈ™a că tipa i-a adus argumentul suprem: “dar TOATÄ‚ lumea È™tie că-s virgină; întrebă-l È™i pe Crivăț, că È›i-e prieten È™i pe el îl crezi. TOATÄ‚ lumea È™tie că-s virgină”.  După care s-a culcat È™i cu el È™i la urmă l-a întrebat È™i pe el exact la fel “ei, ai văzut că eram virgină ?”. Dudul ăsta a început să râdă, ea a luat-o de da. Și-a popularizat încă o vreme (cât am mai auzit de ea) povestea cu “sunt virgină, toată lumea È™tie, È™i Crivăț, È™i Mihai…”.Â
Povestea de mai sus poate nu s-a întâmplat niciodată în acest fel. Poate am uitat detalii, că-s ramolit, poate doar îmi joacă imaginația feste. Nu asta contează.
Se întâmplă însă în jurul nostru zi de zi. ÃŽn viaÈ›a reală, la fel ca È™i în lumea online în care mă învârt poate de prea mulÈ›i ani. Mai tot timpul apare un Gigel pe lângă tine care-È›i spune ceva de genul “crezi, nu crezi, aseară am câștigat la poker un turneu de 10 mii de euro”. Tu îi răspunzi cu un simplu “bravo”, în general pentru că te doare la bască ce bani a câștigat sau n-a câștigat Gigelu’ la poker. El însă merge la un prieten comun È™i îi spune acelaÈ™i lucru, prietenul comun nu-l crede È™i el aduce argumentul suprem – să te întrebe pe tine, că tu È™tii că aÈ™a a fost! Și-acum, Gigelu’ are, data viitoare când spune povestea, 2 martori – tu È™i prietenul comun.
ÃŽnÈ›elegeÈ›i cum funcÈ›ionează acest mecanism ? Sunt o grămadă de Gigei care, în dorinÈ›a disperată de a obÈ›ine recunoaÈ™tere, inventează martori la un eveniment care a avut loc doar în capu’ lor. Cheia succesului e să povestească evenimentul cât mai multor oameni – la urmă, cine mai stă să întrebe 30 de martori inventaÈ›i dacă a fost aÈ™a sau nu ? Iar pe tine, care ai fost primul, cine te mai crede când spui “stai un pic, n-a fost chiar aÈ™a”, când Gigelu’ mai are 29 de martori ? Tu eÈ™ti doar invidios pe succesele altora, dacă nu recunoÈ™ti povestea în varianta devenită de-acum oficială.
Poate fără nici o legătură – dacă în lumea asta online oamenii ar începe să spună adevărul, ar ieÈ™i măcel. Dacă oamenii ar începe să spună ce È™tiu È™i mai ales ce păreri au în sinea lor unii despre alÈ›ii – clienÈ›i despre furnizori, agenÈ›ii despre bloggeri, bloggeri despre agenÈ›ii È™i mai ales bloggeri despre bloggeri  – well, nu cred c-ar mai exista o lume online. Sau, ca să spunem altfel, lumea online din România va înceta să existe aÈ™a cum o È™tim noi astăzi.
Partea frumoasă È™i liniÈ™titoare, însă, e că nimeni niciodată n-o să facă asta. Nici măcar eu. Pentru că mai bine facem să fie bine. Pentru că formularea “e împotriva intereselor mele să fac asta” poate să însemne, uneori, un interes de 100-200 de euro, da’ nu mai bine să-i am, decât să nu-i am ? Nu mai bine să fie bine ? Nu merge, oricum, È™i-aÈ™a ?
Problema e că, încet-încet, te-apucă sila. Și-ți vine să pleci acasă. Și să nu mai ieși niciodată.
