Dacă nu toată veșnicia, atunci o parte din ea sigur e de-acolo, de la Tilișca, din Mărginimea Sibiului.
Ne-am petrecut cu Ciutacii, cu Groparii È™i cu Jegstăr un week-end de mare relaxare È™i voioÈ™ie. Am stat la Pensiunea Irina din TiliÈ™ca, È™i nici că se putea vreun loc mai fain de petrecut acolo, în Mărginime. O casă frumoasă, caldă È™i primitoare. O gazdă excelentă, o mâncare antologică È™i preÈ›uri foarte ok. Un sat de oameni bogaÈ›i rău – sau tare gospodari, cum zicea Irina, gazda noastră. AÈ™a de bogaÈ›i, că drumurile lor din sat sunt mult mai bine întreÈ›inute decât cele din centrul Clujului. Sau BucureÈ™tiului, dacă vreÈ›i. Acolo, copiii merg sâmbăta la È™coală È™i anul È™colar se termină pe 16 mai, pentru că după aia copiii pleacă la stână, cu oile. ÃŽn rest, în linii mari – liniÈ™te totală, aer curat de munte, împrejurimi superbe, o cetate dacică din care au rămas vreo două-trei pietre È™i cea mai bună mâncare tradiÈ›ională sibiană. Nu tu È™uncă de la alimentară, ouă de gostat, telemea de fabrică. Nu, doar lucruri naturale, majoritatea producÈ›ie proprie. (click pentru poze mari – È™i merită, credeÈ›i-mă)
Pensiunea Irina
 
 
Irina È™i Adrian, un sibian de viitoare nădejde, cum ar zice Groparele (tatăl lui Adrian nu era acasă în momentul pozei, din păcate – da’ promit că-l pozez data viitoare, că e un om tare simpatic):
Irina ne-a hrănit cu vreo turmă întreagă de mioare în cele trei zile cât am stat acolo, plus vreo duzină de purcei. Mie aÈ™a mi s-a părut – că oricât mâncam noi, 7 adulÈ›i È™i-un copil, nici nu se cunoÈ™tea. Ne-a dat cotlete de porc, sloi de oaie, carne de oaie la grătar È™i ceafă de porc, tot la grătar. Și niÈ™te sarmale geniale, cu un fel de smântână de oaie, cărora din păcate nu le-am făcut poze. Plus multe altele.
 
 
Altfel, oamenii din Tilișca gospodari, cum spuneam. Aveau drumuri îngrijite, o cetate din care ce dacă n-a rămas nimic, au refăcut ei ce trebuia refăcut, mai aveau salamandre prin pădure și niste peisaje demențiale. Plus că erau și foarte credincioși. De obicei, cruci ca asta se pun la locurile accidentelor. La ei nu. Era doar așa: Doamne ajută-ne
   
 
 
 
În fine, când am plecat cu părere de rău de la Irina (unde abia aștept să ne întoarcem) ne-am dus la Galeș, la Dădârlat Ilieș, ultimul fabricant de clopuri din Mărginime. Dădârlat nu era acasă, dar Lady Dădârlat ne-a procopsit pe toți cu câte o pălărie (revin eu cu un post separat, dacă nu uit). Apoi am mers la Groparele acasă, la Orlat, că era ziua mamei lui, care de fapt e o doamnă, după cum se știe. Și acolo am tras de week-end și l-am lungit, hăt, până luni dimineața. Că și Groparele avea mâncare bună, beutură fină și peisaje frumoase.
 
 Cam ăsta ne-a fost week-end-ul. Când mă refac, o să mai pun eu ceva filmuleÈ›e, alte poze È™i povestea clopurilor lui Dădârlat. Și ce mi-oi mai aduce aminte. Până atunci, vă recomand cu toată căldura – rupeÈ›i-vă 2-3 zile È™i mergeÈ›i la Irina, la TiliÈ™ca. Promit că n-o să vă pară rău.
