Să zicem că un domn îmi trimite un mail (în calitatea lui oficială), iar eu îi răspund. Pot posta pe blog conținutul celor două mailuri ? Fără ip, fără adresă, doar conținutul mailului. Încalc ceva lege dacă fac asta ? Mă poate da în judecată ? Și dacă mă dă, n-ar fi nimic, dar poate câștiga un asemenea proces ?

– Azi n-am avut net vreo 7-8 ore. Avarie. Nu-i minunat să fii client UPC ?

– Că vorbesc singur, nu mi se mai pare aÈ™a grav, poate È™i pentru că m-am obiÈ™nuit. Da’ să vorbesc singur când mai sunt È™i cu alÈ›ii, mă cam sperie. E ceva nou.

– Spre surprinderea mea totală, niÈ™te doamne de la PoÈ™tă (oficiul de la Sigma, pentru curioÈ™i) au fost azi incredibil de amabile. Chiar mă gândeam dacă am mai văzut vreodată funcÈ›ionari aÈ™a de treabă.

– Să trimiÈ›i un act în original, prin PoÈ™ta Română, e-o treabă dată dracu’. Completezi trei formulare în care scrii aceleaÈ™i lucruri: scrisoare cu valoare, ce conÈ›ine, care e valoarea. După cele trei formulare le mai scrii È™i pe plic, fix tot astea.

– Să faci un card la ING Bank e, însă, foarte uÈ™or È™i rapid. Cât am evitat eu să folosesc ING, din motive subiective, desigur, tot n-am scăpat. Dar mi-a plăcut că-n vreo 2 minute era totul rezolvat.

– altfel, ce mai faceÈ›i ? bine, sănătoÈ™i ? merge, merge ?

– am descoperit că am în lista de messenger nenumărate persoane despre care n-am nici cea mai vagă idee cine sunt sau cum au ajuns acolo (nu, nu de tine-i vorba, pe tine te È™tiu, cum naiba să nu te È™tiu ? )

– mi se pare mie, sau în fraza anterioară am o uÈ™oară agramaticalitate ?

– mai puteÈ›i să vă faceÈ›i alpha testeri de ziar până mâine.

– paranoia mea creÈ™te exponenÈ›ial de la o zi la alta. oare există o limită maximă ?

– strict nelegat de asta: până prin aprilie anul ăsta nu făceam greÈ™eli de gramatică. Niciodată, nici măcar excepÈ›ii. Acum fac cu nemiluita, mai ales pe messenger. Pe unele le mai prind, le corectez [nainte de lansarea lor în eter.. dar pe majoritatea nu.

– sâmbătă… ah, sâmbătă.. voi găti o mâncare ardelenească adevărată, cu enorm de mult colesterol. abia aÈ™tept.

– È™i altele.

sursa foto

Facerea de bine are două componente: “făcătorul de bine” – cel/cea care face un bine unei alte persoane È™i “făcutul de bine” – persoana căreia cineva îi face un bine.

Făcătorii de bine sunt de 3 feluri. Primul, făcătorul normal la cap, e omul care-ți face un bine mai mic sau mai mare pentru că poate și pentru că vrea, pur și simplu. Ți-a făcut binele, i-ai mulțumit mai mult sau mai puțin, poate te-ai și revanșat, poate c-o să te revanșezi, toate lucrurile bune și frumoase, rămân în matca lor obișnuită.

Citește mai departe

Eu unul, dacă aș fi politician, cântăreț, actor, om de tv, orice fel de persoană publică dar în special ziarist, nu mi-aș face blog dacă n-aș stăpâni foarte bine limba română.

E drept că marele Camil Petrescu a zis că gramatica e treaba profesorilor de limba română È™i că (se spune că) el însuÈ™i stătea destul de prost la capitolul ăsta… dar totuÈ™i, te faci de râsu’ oricărui copil de clasa a 8-a care a mai dat pe la È™coală È™i care vede că tu, ditamai personalitatea, indiferent de domeniu, habar n-ai să faci acorduri, să pui cratime sau semne de punctuaÈ›ie. De virgule nu mai vorbesc, alea-s doar pentru fiÈ›oÈ™i.

via Mordechai

Pe acest site aflăm că asupra oraÈ™ului ConstanÈ›a sunt aÈ›intite permanent 6.550 rachete nucleare. Pare mult ? La Cluj stăm mult mai prost – 6.790. Ca să nu mai zicem că londonezii sunt È›inta a peste 7.700 de rachete nucleare.

Cel mai bine ar fi să ne mutăm la Sidney. Acolo am fi amenințați de doar vreo 2.800. Nu-i așa că ne-am simți mai în siguranță ?

V-am mai spus, cu ceva vreme în urmă, că-n ultima perioadă viața mea s-a schimbat mult, în mod trist. Toate lucrurile care mi s-au întâmplat în ultimele luni au culminat cu o dezamăgire apăsătoare pe care n-o aveam deloc în plan. În mod normal, aș fi trecut foarte ok, probabil, peste ea, dacă n-ar fi fost doar o ultimă picătură în umplerea paharului.

Chiar am vrut să plec. Mi-am făcut bagajele chiar după ce am scris postul anterior, la ora 2 noaptea vorbeam cu Mile (care e în Muntenegru) la telefon, întrebându-l cum ajung acolo cât mai repede și ce pot face începând de-a doua zi ca să câștig bani și altele asemănătoare.

N-a fost o “miÈ™care de marketing”, cum mă bănuia cineva pe twitter. N-aÈ™ face aÈ™a ceva, eu mă consider un om onest. A fost un moment de colaps, să zicem.

Apoi m-am gândit și mi-am dat seama că nu mai am vârsta potrivită pentru astfel de schimbări bruște. M-am gândit că poate dacă plec, las baltă niște oameni care n-au nici o vină. Mama și tata, de exemplu. M-am gândit că poate doar am nevoie de-o vacanță. O vacanță de job, o vacanță de blog/twitter/online, o vacanță de cele și cei din jurul meu.

Ceea ce o să încerc să și fac. Dacă reușesc să-mi relaxez creierii, o să o iau de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nu, mai vedem noi.

Deocamdată iau o pauză. Asta nu înseamnă că nu mai scriu pe blog sau că nu mai socializez cu nimeni. Doar c-o s-o fac mai rar, am nevoie de niște timp cu mine.

Vă rog să mă iertați dacă vi se pare că am procedat greșit. Dar pe blogul ăsta mi-am trăit cam toate trăirile în ultimii 3 ani, și bune și rele; a venit de la sine să scriu ce simțeam într-un moment tensionat.

Și vă mulțumesc mult pentru urări și pentru sprijin, celor care ați comentat și celor care m-ați sunat.

Deci eu cam plec. Poate că ne mai auzim și ne mai citim, dacă o fi să fie.
Dacă nu, să fiți sănătoși, voioși și prosperi.

V-am pupat. Să fiți cuminți și să aveți grija de voi. Și vă mulțumesc pentru toți anii ăștia.

PS: dacă vă datorez bani, nu vă faceți griji, că vi-i dau eu la un moment dat. Ai întețeles, Adelina ? Ți-i dau. Ai răbdare un pic

În ultima vreme, nu prea lungă, viața mea s-a schimbat foarte mult. Și bag de samă că încă se schimbă. Nu în bine. Și eu stau și mă uit, ușor mirat, ușor descumpănit, la valurile de lucruri care se întâmplă. Și nu știu exact de care să mă ocup mai întâi.

Pe lângă asta, îmbătrânesc și nu-mi place foarte tare. Una dintre urmările îmbătrânirii e că devin din ce în ce mai meteosensibil. E foarte greșit să fii meteosensibil într-un oraș în care acum e soare și peste 5 minute e furtună, cu nori grei și apăsători.

Pentru prima dată în viața mea îmi vine să plec. Undeva departe de tot, să am un trai simplu de tot. Să mă fac pescar în Bora Bora sau ceva de genul ăsta. Și să am o amnezie selectivă

Da, știu, or să treacă toate. Că toate trec. Și toate se rezolvă cumva. Doar că din ce în ce mai rar se rezolvă așa cum aș vrea eu.

de Adi Hădean

Cei care-mi vizitează blogul au observat că nu prea mai au ce vizita. Nasol, nu atât pentru vizitatori cât pentru mine. Sunt pe jumătate autist și ieșirea din rutină îmi distruge nervii psihici din cap. Rutina presupune faptul că în ultimele 18 luni am scris pe blog cel puțin o dată pe zi, chiar și în vacanță. Uite că anul ăsta m-a luat vacanța pe nepregătite, așa cum doar iarna, seceta, inundațiile ori diversele tulpini virale sunt în stare s-o facă (dacă îmi permiteți să trag paralele). Cică aveam doar o halcă de spațiu de manevră pe serverul firmei de hosting. Lucru adevărat, n-au greșit ei cu nimic aici. Cred însă că au greșit în momentul în care nu m-au anunțat pe mine, client fidel și disciplinat, că sunt pe cale să am o problemă și că aș putea să scap într-un anume fel, respectiv închiriind (la cât mă pricep eu, consider că-s chiriaș, poate mă înșel) încă o bandă pe un sens și unul pe celălalt, să nu ne tamponăm. Cum nu s-a întâmplat așa, blogul meu nu prea mai merge. Dar va merge iar, am schimbat locuința, de azi sunt găzduit de Hosttix și probabil de mâine voi fi iar online.  Ba mai mult, de săptămâna asta blogul meu va arăta altfel, se va numi tot Rețete fără secrete și va avea adresa www.adihadean.ro. Over and out, că mi se arde mâncarea pe foc (scriu această postare cu o mână pe pistol și una pe sabie, grație laptopului lui Andrei, care-l însoțește pe acesta peste tot, inclusiv în Pub).