Putem schimba ceva

Clipul de mai jos a fost văzut, până acum, de peste 74 de milioane de ori.

Există niște motive. E dramatic, e real și e foarte, foarte bine făcut.

Clipul de mai jos a fost văzut de peste 74 de milioane de ori. Dacă jumătate din cei care l-au văzut ar face ceva, lumea ar deveni un loc mai bun în mod real, concret și nu doar ca o vorbă goală.  Vă rog mult să vă rupeți o jumătate de oră și să-l vedeți.

E vorba de Joseph Kony. E un … organism, că nu-i poÈ›i zice om, care a omorât peste 30 de mii de copii. Și a mutilat alte (zeci de) mii. (detalii aici È™i aici). Nu, nu-i de ici la noi. De ce ne-ar interesa pe noi ce se întâmplă în Uganda, o È›ară despre care la prima strigare nici nu È™tim pe unde vine ?  Kony ăsta nici nu-i om de afaceri, nici nu candidează la alegeri, nici nu testează maÈ™ini, nici nu merge la evenimente cu bloggeri.  Cui îi pasă ?

Sincer, habar n-am de ce ne-ar interesa. Dar eu, când am văzut clipul, am simțit nevoia să fac ceva. Până la urmă, sunt acel gen de naiv care crede cu convingere că, în cele din urmă, binele trebuie să învingă. Chiar și-n viața reală. Că există o justiție mai presus de noi.

Motiv pentru care, alături de Gabi și de Răzvan, ne-am propus să încercăm să punem umărul la campania internațională care se desfășoară în perioada asta. N-avem nimic de câștigat. Dar credem toți trei, cu convingere, că putem fi mici particule într-o luptă dintre bine și rău, dintre dreptate și nedreptate.

Deocamdată avem o pagină de facebook. Acolo o să vă spunem cum ne gândim să contribuim.

Până atunci, vedeÈ›i ce spune Gabi – e “manifestul” nostru, ca să zic aÈ™a.

Cel mai ușor lucru din lume e să fii indiferent. Hai să nu fim de data asta, vreți ?

Vacanță să ne fie numele

Dap, am plecat în concediu. Prin țară.

Nu È™tiu cât o să stau – probabil atât cât o să mă È›ină :) – da’ sper că măcar 3-4 săptămâni. Și nici pe unde o să ajung exact nu È™tiu, că nu mi-am făcut vreun traseu. Deocamdată mă plimb. Mai încolo mai vedem noi ce È™i cum.

Da’ o să mai scriu pe blog, că-s foarte bine dotat. Tehnologic vorbind :)

Să fiți cuminței :)

Evaziune de 2 lei

Dimineața pe răcoare, studiam cu atenție ce-a mai spus lumea pe twitter. Și deodată îmi sare în ochi o chestie de la Sergiu (mai exact, asta, dacă aveți cont pe twitter).

E povestea primăverii. E o poveste care cred că doar în Brăila se poate întâmpla. Și-ar fi extrem de amuzantă, dacă n-ar fi foarte tristă.

Pe foarte scurt, la un meci de handbal de la Brăila spectatorilor li s-a cerut taxă de intrare în sală, 5 lei, ceea ce e foarte normal și așa ar trebui să fie tot timpul. Doar că ăia care, după ce-au plătit cei 5 lei, au avut tupeul să ceară fizic biletul, au avut surpriza ca în locul lui (al biletului) să primească un prea frumos calendar cu echipa.  Și în mijlocul echipei, cine altul decât Gheorghe Bunea Stancu, președintele clubului. Dar și președintele Consiliului Județean Brăila (un domn simpatic și săritor, puteți citi aici despre el)

Mno, poate nu cunosc eu legea foarte bine, da’ de un aspect al ei sunt absolut sigur: la evenimentele de acest gen (întreceri sportive) ori e intrarea liberă, ori e pe bilete. Biletele alea trebuie înseriate, înregistrate la FinanÈ›e, cotoarele trebuie păstrate È™i se plăteÈ™te impozit. AÈ™a justifici, cu cotoarele: am luat de la om 1 leu, pentru care i-am dat un bilet. Am 100 de cotoare, deci trebuie să am FIX 100 de lei, nici mai mult, nici mai puÈ›in. Ei bine, la Brăila nu-i aÈ™a. Acolo vrei, nu vrei, iei călindar cu dom’ preÈ™edinte Bunea Stancu.

Și să facem un calcul simplu. Un calendar din ăsta costă, ca producÈ›ie, probabil că vreo 3 lei. Nu È™tiu câți oameni au fost la meciul ăla, dar dacă au fost 1000 sau 2000 de oameni, domnu’ Bunea Stancu a făcut un profit frumuÈ™el, neimpozat, de 20-40 de milioane (de lei vechi).  Păi nu-i bun ? Că doar e un ban pe care-l iei, nu-l dai.  Plus că foloseÈ™ti calendarele È™i-n campania care urmează.

Ca cireaÈ™a de pe tort, reacÈ›ia directorului de la Handbal Club Dunărea e delicioasă: “Faptul că preÅŸedintele Consiliului JudeÅ£ean Brăila, Gheorghe Bunea Stancu a apărut în acest calendar este ceva normal pentru că dumnealui este ÅŸi preÅŸedintele Clubului de Handbal”.

Corect. Că doar aia era problema, de ce apare Bunea Stancu în calendar și nu Brad Pitt, de exemplu. Nu că s-a făcut evaziune de 2 lei. Ad literam.

VEZI AICI dovada că mama mea e cea mai bună!

Eu ȘTIU că mama mea e cea mai bună.

Și o spun și altora. Atât de convingător sunt, că mulți prieteni vor ca mama mea să fie și mama lor. Truestory, mates!

Și dovada o aveÈ›i mai jos – de 8 martie, ziua mamei, prietenii de la Farmec i-au trimis cado cado mamei mele. Eu nu È™tiu să vă spun exact ce-i acolo, da’ cei de la Farmec mi-au spus că-i de bine, că fiolele alea îmi menÈ›in mama tânără È™i frumoasă, aÈ™a cum e dintotdeauna.

Și sunt convins că mama o să se bucure.

Plictiseala dimineții

Un prieten s-a întors în noaptea asta din Germania, cu mașina. Mergând către Constanța s-a oprit la Cluj, să-și tragă sufletul. Și ca să nu și-l tragă singur, i-am spus să mă sune când ajunge.

A venit omul, l-am omenit tradiÈ›ional, cum se cuvine, cu o cafea È™i-un sanviÈ™ la OMV – doar ospitalitatea mea e proverbială! Și-a pornit la drum (bun, sper). Asta se întâmpla pe la 3 jumate. DimineaÈ›a. Sau noaptea, cum preferaÈ›i.

M-am întors acasă. Am răspuns la mailuri unor oameni care-È™i vor începe ziua cu “OMG, Crivăț e nebun, cum să trimită mailuri la 3.44 dimineaÈ›a ?!“. Am citit toate articolele din reader. M-am uitat la ce-au mai postat prietenii pe facebook sau pe twitter. M-am uitat la poze cu oameni pe care nu nu i-am văzut de multă vreme, tot pe facebook. M-am uitat la poze vechi cu mine, de care uitasem. M-am uitat prin reader, să vedem, n-a mai apărut ceva ? Nu apăruse nimic.  M-am uitat la poze  din Redescoperă România.  Am terminat cartea pe care o citeam. S-a făcut cam 5.30.  Am evitat să provoc zgomote, să nu-mi deranjez vecina.

N-aveam nici un film nou… ăăă… închiriat. N-a mai apărut nici un episod nou al vreunui serial pe care-l urmăresc. What to do, what to do…  Am citit chiar È™i presă, ceea ce mi se întâmplă foarte rar.

Și-am concluzionat că nu există moment mai plictisitor într-o zi decât ăsta: să fii treaz la 4-5 dimineața și să n-ai nimic de făcut, dar NIMIC (sau dacă ar fi ceva de făcut, să nu poți sau să n-ai chef).

Apoi, cu sufletul total împlinit de această profundă cugetare, am urmărit vreo oră cum răsare soarele.

 

 

3 variante

Eu v-am mai spus că dezvolt obsesii. Majoritatea muzicale, din fericire.

Spre exemplu, există o piesă care se numeÈ™te Insensatez, compusă de Antonio Carlos Jobim. ÃŽn engleză, titlul e tradus eronat “How Insensitive”. Această piesă s-a cântat (din câte am descoperit eu) în 48 de variante. Obsesia mea e să le am pe toate. Deocamdată am vreo 29. N-o să credeÈ›i, dar deÈ™i internetul ăsta e mare È™i cuprinzător, unele variante sunt extrem de rare.

În fine, nu ăsta e subiectul de azi, voiam doar să v-arăt cât de obsesiv pot fi.

O altă obsesie de-a mea este melodia-temă din filmul Nașul/The Godfather.

Piesa originală se numește Speak softly love și a fost compusă de Nino Rota.

Asta e varianta din film. Și preferata mea, cred. În film, personajul (fiul Nașului) spune că-i o piesă autentic siciliană. Mno, nu e.  Dar versurile în siciliană sunt tare frumoase. (cine vine să-mi spună că-i italiană și nu siciliană intră în spam și primește sudălmi grele!)

Și asta e varianta Slash/Guns’n’Roses, care are darul de a-mi ridica părul pe mâini de fiecare dată când o aud.

Accidentul

Am auzit o glumă care ne-a plăcut, eu și Răzvan. Ne-am gândit s-o pictăm cu culoare și lumină, doar de amuzament. E o glumă din popor, a circulat pe net în ultima vreme. NU ne-o asumăm, nu ne lăudăm că-i a noastră, nu știm cine a inventat-o ca să-i dăm link. Nu știm nici măcar unde am văzut-o prima dată.

Un gând la ceas de amiază

Când suferi foarte tare (indiferent că din sărăcie, din frustrare, din neputință, din dragoste, din boală sau din orice alt motiv) și nu ai cum să manifești suferința nicicum, n-ai cum s-o exprimi sau, mai rău, n-ai CUI s-o exprimi, atunci suferința ta se va transforma în răutate pură.

Și pentru că cei din jurul tău nu știu de ea, că n-ai cum și n-ai cui s-o exprimi și s-o manifești și s-o lași afară, ei n-au să înțeleagă de ce, brusc, ai devenit un om acru. Sau amar. Sau amândouă.

Și-au să te lase în durerea ta.

Și ai să suferi că te-au lăsat în durerea ta. Și se creează un cerc vicios foarte nasol, din care e greu să ieși.

dap.

(nu am citit nicăieri asta, aÈ™a m-am gândit eu, cu capu’ meu chel. don’t be hatin’)

Sărăcia, bat-o vina…

În povestea asta avem două personaje.

Pe de-o parte, eu.

ÃŽntre nenumăratele È™i infinitele mele defecte (aÈ™a e, sunt infinite, zilnic mai aflu câte 2-3 de care nu È™tiam, de la prieteni care nu mi le spun mie, ci altor prieteni – da’ mă rog, asta-i o cu totul È™i cu totul altă poveste) se numără È™i faptul că dezvolt obsesii. Nu de multe feluri. Unele dintre cele mai dese sunt cele muzicale. De exemplu, mă fixez pe câte-o piesă care-mi spune mie ceva, în sufletul meu. Și-o ascult non stop, zile întregi. Și mie îmi pare un pic anormal, da’ amu mno – nimeni n-o fi perfect, mă cujet. Și chiar de-o fi cineva, sigur n-oi fi io ăla.

Pe de altă parte, ea

Mamă de copil È™i soÈ›ie de soÈ›, locuieÈ™te în apartamentul de sub mine. Avem o relaÈ›ie cumva specială, pentru că în prima zi în care am locuit în acest apartament, pe la 11.30 noaptea mi-a sunat la ușă È™i mi-a spus că a auzit tocuri.  Eu i-am spus că nu de la mine, că nu obiÈ™nuiesc să port tocuri – cel puÈ›in nu la ora aia. Iar ea m-a întrebat uitându-se în ochii mei: Sigur ?! Moment în care am făcut ochii mici È™i neprietenoÈ™i È™i i-am urat noapte bună.

E drept, stăm într-un bloc în care dacă tastez mai tare probabil că înțelege tot ce scriu, dar pe cuvânt că-s un vecin cumsecade, respect orele de liniște și faptul că are copil micuț, nu fac scandal și nu dau muzica tare.

Bun.

ÃŽn acest context, e limpede (sper, adică – e limpede sau nu ?) că uneori prinde auditiv obsesiile mele muzicale. Și se prinde că eu ascult 4 ore, să zicem, aceeaÈ™i piesă.

Așa că acum câteva zile a încercat o glumiță. Ori a vrut să-mi atragă atenția subtil că-i muzica prea tare, ori a vrut să facă mișto de mine că-s zurliu și uit să schimb piesele, io habar n-am. Dar a fost cam așa:

– Bună dimineaÈ›a. Frumoasă muzică ascultaÈ›i!

– MulÈ›umesc. Mă bucur că vă place, da’ ce, îi prea tare ? 

– A, nu. Dar numai melodia aia o ascultaÈ›i ? Nu mai aveÈ›i È™i altele ? 

– Apăi, doamnă, îs prea sărac să-mi mai iau încă una. 

A fost unul dintre momentele acelea în care îmi doresc să am camere foto în ochi, ca să pot fotografia instant ceea ce văd. Nu s-a putut. Dar cred că nu-mi mai dă binețe curând, oricum.

#truestory, mates