Pașii unei maturizări forțate

Primele dăți când am auzit lucruri nasoale spuse despre mine de către oameni pe care-i credeam prieteni, am suferit ca un câine.  Mi s-a rupt sufletul È™i am avut reacÈ›ii imbecile. Mă refer, evident, la lucruri despre care È™i eu, È™i omul care le spunea È™tiam că nu-s adevărate.  De genul “băi, X, È™tii ce-a spus Crivăț despre tine ? a spus niÈ™te mizerii, mă”. Pe care eu nu le spusesem. Sau de genul “È™tiu io sigur că Crivăț s-a certat cu Y”. Eu È™i Y nu È™tiam despre asta. Sau alte astfel de chestii.

Am suferit rău, zic. Am pus la suflet, îmi doream confruntări, să văd dacă falsul prieten are curaj să se uite în ochii mei și să repete minciunile. Îmi doream să-i opresc, să fac scandal, să demonstrez oricui și oricând că nu-i adevărat, că n-am făcut/zis una și alta.

Apoi m-am enervat rău. M-am enervat când am văzut că au existat oameni care au răcit/rupt relaÈ›iile cu mine pe baza unor lucruri din astea “auzite”, fără ca măcat să mă întrebe “bă, aÈ™a ai făcut ? aÈ™a ai zis ?”.

Apoi am învățat de la doi oameni mai deștepți ca mine (ăsta și ăsta) să nu mai pun la suflet, să nu ma mai enervez. Să ignor și să merg relaxat mai departe.

După care am învățat să nu mai cred o iotă din ce-aud despre oricine din jurul meu. Am ajuns în stadiul în care mă amuză foarte tare când ajunge la urechile mele câte-o chestie de genul “vai, Z, bunul tău prieten, a spus că eÈ™ti prost È™i foarte gras”.

Și-am mai învățat asta: când un om cu care am relaÈ›ii bune, normale, paÈ™nice se supără groaznic pe mine pentru c-a auzit ceva, nu eu am o problema. Când cineva vine È™i-È›i spune că te-am înjurat pe la spate sau te-am vorbit de rău È™i tu-l crezi, nu eu am o problemă. Când cineva vine È™i-È›i spune că-s beÈ›iv È™i hoÈ›, È™i tu-l crezi, deÈ™i am petrecut timp împreună È™i nu m-ai văzut vreodată beat sau furând ceva… well, nu eu am o problemă.

Niște prieteni de-ai mei au o vorbă foarte tare, la care azi am achiesat total: avem prea multă treabă ca să putem ține pasul cu toate mizeriile.

 

Cum ești văzut prin ochii altuia ?

Evident, altfel decât te vezi tu, prin ochii tăi. :)

Amu… în viață te mai cerÈ›i cu oameni. Mai greÈ™eÈ™ti tu, mai greÈ™esc ei… uneori îți dai seama că ai greÈ™it, alteori rămâi veÈ™nic convins că ai avut dreptate. Uneori ei își dau seama după un timp că au greÈ™it. De cele mai multe ori, nu-È™i dă nimeni seama de nimic.

După despărÈ›irea de un om care È›i-a fost prieten (nu mă refer la despărÈ›iri sentimentale, deÈ™i se încadrează È™i unele din alea), fiecare va rămâne cu adevărul lui. Nu e vorba de răutate, sau de minciună – omul va crede, pur È™i simplu, ce-i e mai convenabil, psihic vorbind, să creadă. Pentru că e mult mai uÈ™or È™i mai sănătos să crezi că nu e vina ta. Sau, mai bine zis, să alegi acea parte a adevărului care nu atacă imaginea ta despre tine. 90% dintre oameni n-o fac intenÈ›ionat, sau pentru că sunt laÈ™i – o fac, pur È™i simplu, din instinct de autoapărare.

Problema apare, însă, atunci când omul cu care ai rupt relaÈ›iile începe să vorbească despre tine altor oameni. ÃŽn cele mai multe cazuri, chiar dacă el a făcut greÈ™eala / faza urâtă / etc care a dus la ruptură, va vorbi urât despre tine. Nu pentru că e mincinos, nu din rea voință – ci pentru că pur È™i simplu CHIAR CREDE că ăla e adevărul.  Păstrând doar acele bucăți de realitate care îl ajută să-È™i păstreze părerea bună despre sine, va pune în cârca ta toate părÈ›ile rele È™i urâte ale rupturii relaÈ›iei de prietenie pe care aÈ›i avut-o.

Și-aÈ™a ajungi ca niÈ™te străini să te vadă prin ochii altuia. Să te vadă diform, rău È™i urât – chiar dacă nu eÈ™ti aÈ™a în realitate. Pentru că puÈ›ini, foarte puÈ›ini îs dispuÈ™i să treacă de imaginea ta din ochii altuia È™i să încerce să te cunoască – pe tine, aÈ™a cum eÈ™ti. Și-aÈ™a ajungi să ai hateri, oameni care te urăsc cu pasiune, sau care măcar te dispreÈ›uiesc, deÈ™i nu te-au întâlnit niciodată. Ceea ce pe mine mă depășeÈ™te un pic -cum să-È›i formezi o părere categorică despre un om pe care nu l-ai cunoscut È™i cu care n-ai comunicat niciodată ?

În fine, e noapte și e târziu și eu bat câmpii. Mă scuzați, de mâine sunt din nou simpatic, promit.

Să fim sănătoși

Și s-a dus și 2010. Unul dintre cei mai plini ani din viața mea, cu bune și rele, cu mulți oameni foarte mișto și cu câțiva oameni de care soarta, în infinita ei înțelepciune, m-a ajutat să scap.

Da, ar trebui să fac o retrospectivă – uite ce chestii am făcut eu anul ăsta. N-o s-o fac, sunt prea multe È™i nu È™tiu să aleg.

AÈ™a cum sunt prea mulÈ›i oamenii cărora aÈ™ vrea să le mulÈ›umesc că au fost lângă mine (È™i) anul ăsta. N-o să le pot mulÈ›umi tuturor, că Dumnezeu mi-a dat tare mulÈ›i oameni cumsecade în jurul meu, da’ sunt câțiva pentru care sunt recunăscător că sunt în viaÈ›a mea.

Pentru că viaÈ›a mea ar fi fost mult mai seacă È™i mai tristă fără Alina È™i Răzvan, Radu, Ovi È™i Corina, Arhi, Bobby, Chinezu, Nebu, Ioana, Nicu, Milo, Ruben, DragoÈ™ Mone, DragoÈ™ BoÈ›a, Amalia Matei È™i chiar È™i Giorgiana (deÈ™i nu È™tie) – pentru că mi-au fost alături în niÈ™te momente delicate, unele chiar grele.

Sau fără Liviu Alexa, sau fără Doru Costea, sau fără Mihaela Rus – cărora poate că n-o să le pot mulÈ›umi niciodată suficient pentru toate lucrurile cu care m-au ajutat.

Sau fără Mile, care È™tiu că e lângă mine, oriunde ar fi el – moj brat Mile je sada medu nama.

Sau fără ai mei, mama, tata, Bogdan, Nei, Raluca, Romana – că mă iubesc È™i aÈ™a imatur È™i coleric È™i cu toate defectele mele :)

Sau fără Orlando, Roxana și Anca -datorită lor ebucataria crește așa frumos, ca un copil precoce :)

Și-or mai fi și alții, pe care îi uit acum și-apoi, când o să-mi amintesc, o să-mi pară rău și o să-i sun să-mi cer scuze că i-am uitat în acest moment.

Cea mai mare bucurie a mea în 2010 e descoperirea că în viața mea există niște oameni extraordinari, fără care eu n-aș fi fost eu. Cea mai mare dorință pe 2011 e să-i am în continuare lângă mine și să nu-i dezamăgesc niciodată.

În rest, să fim sănătoși, că restul s-or rezolva cumva de la sine.

La mulți ani, prieteni.