Regrete tardive

Ascultă-ți, uneori, inima, nu rațiunea. Rațiunea e rece și deseori proastă. Inima știe mai bine. Nu mereu, dar din când în când, rațiunea e proastă și urâtă și plată ca Banatul de Nord, iar inima știe mai bine. Ascult-o!

Nu încerca să-ți maschezi temerile cu argumente stupide. Raționale, da, dar stupide, care-ți fac rău.  Dacă te sperie o poveste, ai curajul să recunoști. Nu-ți masca teama cu stupidisme ieftine și superficiale.

Uneori, nu-i greșit să spui ce simți. Uneori e, dar uneori CHIAR NU E. Și s-ar putea să ai mult mai mult de pierdut dacă nu spui ce simți, cu adevărat, decât dacă spui. E bine să te gândești, în viață, că imaginea și orgoliul nu sunt chiar totul.

Regretele tardive nu ajută la nimic. Dacă ai lăsat un om să iasă din viața ta și ți-a luat o grămadă de timp să te prinzi că-ți pare rău că omul ăla nu mai e around, asta e. Trist, într-adevăr, dar e bine să înveți să guști din amarul greșelilor făcute. Nu-i f*te viața aiurea, doar pentru că tu n-ai știut de la început c-o să-ți pară rău că-l pierzi.

In linii mari, ideea e asta – dacă eÈ™ti prost È™i laÈ™i raÈ›iunea È™i orgoliul să ia decizii în locul sufletului tău, atunci învață să trăieÈ™ti cu deciziile pe care le-ai luat. Da’ nu strica zenul celui pe care l-ai lăsat să plece, doar pentru că tu te prinzi greu că nu trebuia să faci asta

Mai bat câmpii uneori. Iertați-mă, am nevoie să-mi dau niște palme din când în când, ca să nu mai las prostiile mele să afecteze viața altora.

Dovezi

Am o Honda CRV. Noul meu prieten Jean, care a văzut maÈ™ina de vreo 2 ori, mi-a zis “CRV vine de la CRIVÄ‚Èš, nu ?”. Am maÈ™ina de vreun an È™i nu m-am gândit vreo secundă la această analogie. O bună dovadă că îmbătrânesc.

Azi, pe la prânz, îmi venise un argument care demonstra perfect că sunt încă tânăr și în formă. L-am uitat. O altă bună dovadă că îmbătrânesc.

Vorba lui Răzvan, #așaîncepe

Unii muncesc prea mult

De exemplu, acest amic al meu. Discuția începe exact așa cum vedeți, n-am tăiat nimic, înainte de asta n-am mai vorbit de vreo 2 săptămâni.

amic: (concluzia e că niciodată nu eÅŸti prea tânăr ca să ai prietenii “care trebuie”).
Andrei: crezi ca poate ai gresit fereastra ?
amic: nu
amic: :)
Andrei: ok, atunci nu pricep
amic: scriam ÅŸi eu… aÅŸa… :)
Andrei: bine, atunci, ca sa raspund si eu …. asa… nu mor caii cand vor cainii, dar cainii latra, ursul trece. In concluzie, bufinitele nu sunt ce pare a fi

Comanda minimă e o prostie

Ca să fie clar, mă refer la acele restaurante/pizzerii/fast food-uri care fac livrări la domiciliu pe bază de comandă minimă.

Nu pot pricepe NEAM de ce li se pare mai util, sau eficient, sau profitabil să stabilească un prag minim al comenzii, în loc să ceară taxă de transport. Eu, dacă aș avea un astfel de business, aș face așa: la comenzi de până la X lei, transportul costă Y lei. Peste X lei, transportul este gratuit. Pentru că E LOGIC să fie așa!

Uite, am să vă dau un caz concret. Eu comand destul de rar pizza, mai rar de o dată pe lună. ÃŽn TimiÈ™oara, pizzeria mea preferată e Napoleon. Ei fac o pizza aproape la fel de bună ca a mea (moment de aroganță nocturnă, vă rog să-l ignoraÈ›i). Napoleon sunt foarte faini pentru că poÈ›i comanda È™i hamburgeri, de exemplu. Hamburgeri delicioÈ™i, adevăraÈ›i, din carne, făcuÈ›i pe grill – nu mizerii din plastic È™i praf de oase, ca la McDonalds. Ei bine, la Napoleon comanda minimă e de 25 de lei.  Ca să ajung la această limită, la preÈ›urile lor, ar trebui să-mi iau 2 pizza de 32 de centimetri, sau o pizza È™i 2 hamburgeri (deÈ™i aÈ™a nu È™tiu dacă ajung la 25 de lei)

Ok… dar CE SÄ‚ FAC EU cu atât mâncare ? Da, ok, sunt mare, dar nu ATÂT de mare. De ce tu, pizzerie, mă obligi să-mi cumpăr mai multă mâncare decât am nevoie ? Ca s-o arunc mai târziu ? Sau ca s-o mânânc rece È™i stătută, să nu-mi mai placă È™i să nu mai comand de la voi ? Nu-i mult mai ok pentru mine, È™i pentru voi, să-mi puneÈ›i o taxă de transport dacă fac o comandă mai mică decât ăia 25 de lei ai voÈ™tri ? Pui o taxă de transport de 5 lei, îmi comand o pizza, sau doi hamburgeri, dau 15 lei în loc de 10, dar îmi convine, pentru că nu trebuie să-mi comand lucruri de care n-am nevoie, È™i nici nu dau 25 de lei, dau doar 15.  Și È›ie, pizzerie, îți convine, pentru că îți scoÈ›i banii de transport, mai bine decât îi scoÈ›i din 2 pizza livrate gratis (e un calcul matematic simplu).

Bine, trebuie făcută precizarea asta – îmi doresc să cred că nu sunt singurul om din TimiÈ™oara care își comandă mâncare doar pentru el. Da, ok, sunt momente când eÈ™ti cu mai mulÈ›i prieteni È™i comanzi chestii, mie nu prea mi se întâmplă, sau comanzi la job, cu colegii, dar mă gândesc (adică sper) că or mai fi È™i alÈ›ii care uneori comandă doar pentru ei. Și-atunci nu e la îndemână taxa de transport ?

Well, aparent nu. Pentru că o grămadă de pizzerii au prostia asta de comandă minimă.

Și-aÈ™a ajung eu, onest halitor de chestii nesănătoase din când în când, să nu mai comand de la furnizorul meu preferat, Napoleon, È™i să comand de la Da Toni, care livrează gratuit, fără comandă minimă (chestia aia de pe site-ul lor – foarte trist site de altfel – cu comanda de 50 de lei e pentru livrări în afara oraÈ™ului, dar în TimiÈ™oara se livrează gratuit), È™i face o pizza chiar ok (mulÈ›umesc pentru pont, Alexandra).

Acum… de ce Da Toni poate livra gratuit È™i fără comandă minimă (sunt convins că fac profit, nu par vreo instituÈ›ie caritabilă) È™i alÈ›ii nu pot face asta, e o altă discuÈ›ie. Dar până atunci, eu sper sincer să dispară comanda minimă. Că nu toÈ›i comandă la serviciu, aÈ™a cum nu toÈ›i au 4-5 oameni în casă cu care să împartă mâncarea. Numa’ zic.

Domnu’ Popescu. Update.

N-o să-mi fac vreun obicei să vă povestesc de vecinu’ Popescu de fiecare dată când îl văd, promit că nu.

Dar azi s-a întâmplat ceva remarcabil. Și trebuie să bârfesc cu voi să vă povestesc, trebuie!

Deci! Azi, pe seară, să tot fi fost vreo 7 ceasuri, mă duc – ca un om – să-mi iau ceva apă de jos, de la magazin. Evident, lucra doamna drăguță, că la aia naÈ™pa nu merg. Evident, dacă era doamna drăguță, era È™i domnu’ Popescu. Care sugea încetiÈ™or È™i bâlbâit, cum îl È™tim, dintr-o sticlă de vodcă. Nu È™tiu ce vodcă era, dar după cum arăta, V33 era un fel de Grey Goose pe lângă ea

Fac o paranteză confesiv – educativă. Am mai spus, după gusturile MELE, vodca e o băutură spurcată È™i nu pun gura mea fină pe aÈ™a ceva. Singurele excepÈ›ii sunt Grey Goose È™i Stolichnaya, dar È™i alea tot la 2-3 ani, maxim câte o înghiÈ›itură. ÃŽn rest, rămâne cum am stabilit – spurcată.

Bun, deci domnu’ Popescu bea spurcăciune din aia.

Mă copii, È™i unde nu-mi încremeneÈ™te neuronu’ când o aud pe doamna aia drăguță spunând foarte rece È™i tăios:

– De la sticla aia vi se trage. Mai lăsaÈ›i naibii sticla aia, o să aveÈ›i mintea mai limpede, o să gândiÈ›i fără poticneli È™i nici nu vă mai pierdeÈ›i banii!

Am înlemnit, vă zic. Adică sincer, la ORICE m-aÈ™ fi aÈ™teptat, doar la asta nu. Domnu’ Popescu a ieÈ™it din magazin cu o viteză de care nu-l credeam capabil (e drept, È™i sticla era abia începută), doamna aia drăguță râdea, eu mi-am luat ce-am avut de luat È™i-am plecat.

Și de-atunci mă întreb: ce s-o fi întâmplat, oare ? E o ceartă temporară sau o despărțire definitivă ?  Cu ce-o fi supărat-o, măgarul ?

A, să nu uit – când am ieÈ™it din magazin, domnu’ Popescu era pe scări, își număra niÈ™te bani. Ceva o fi fost, mă gândesc…

Relația dintr o femeie și mașina ei

Are dreptate, îmi zice la un moment dat. Ești prea plin de tine.

Poate e vreun sistem de self-defense, poate îs doar bătrân È™i surd, cert e că n-am înÈ›eles din prima ce-a zis. A repetat, până am înÈ›eles – a fost de treabă, că putea să mă lase în bezna neÈ™tiinÈ›ei.

Azi am aflat o mulțime de lucruri noi despre mine. Am aflat, de exemplu, că o mână de oameni care mi-s foarte dragi nu prea mă suportă, în viața reală. Am aflat că sunt prea copleșitor și prea autoritar. Am aflat că o fac pe deșteptul și că mereu știu eu mai bine.

Poate sunt, nu zic nu. Poate nu sunt, È™i doar există oameni care își pierd siguranÈ›a È™i sentimentul de alpha pe lângă mine. Poate ar trebui să mă schimb fundamental – aÈ™a, ca om, ca personalitate – sau poate nici măcar n-ar trebui să-mi bat capul cu prostiile astea.

N-o să stau mult, mi-a zis. Mi-e defect un senzor la mașină și n-o mai pot încuia.

Lasă, ai CASCO, ce-ti pasă ? zic eu spiritual.

N-am CASCO, zice.

Bine, nu înÈ›eleg de ce n-are CASCO la o maÈ™ină de 20 de mii de euro, da’ nu risc să o întreb – dacă iar par plin de mine ? Mai bine mă abÈ›in.

Atunci, în cel mai rău caz, ți-o fură și aia e, ce să-i faci, zic așa, mai degrabă timid.

Timid, sper eu, e opusul de la plin de mine.

Nu mi-e de mașină, zice. Tăcere. Tăcere. Mi-e de pantofi, să nu mi-i fure, am vreo 4 perechi în mașină.

Tăcere.

Vecinul meu, domnu’ Popescu

Eu am un vecin special. Habar n-am cum îl cheamă în realitate, da’ pe de-o parte arată EXACT ca un domn Popescu iar pe de alta, e suficient de comun numele ca chiar să fie niÈ™te È™anse să-l cheme aÈ™a.

Oricum, indiferent de variantă, noi o să-i zicem domnu’ Popescu.

Domnu’ ăsta Popescu poate fi întâlnit la scara blocului meu tot la două zile. De fapt, mai corect e spus tot la două seri, că ziua nu prea ne vedem. El sălășluieÈ™te în magazinul de la parter. După cum mai povesteam, la magazinul de la parter vând două doamne. Una e aia naÈ™pa (care cică e patroana È™i care între timp s-a dovedit chiar È™i mai naÈ™pa, aÈ™a că nu mai merg la magazin în zilele când lucrează ea, că mi-e silă) È™i cealaltă e doamna aia drăguță.

Ei bine, e clar că eu È™i domnu’ Popescu avem ceva în comun – nici lui nu-i place de doamna naÈ™pa, că nu l-am văzut niciodată jos când e urâta aia de serviciu. Da’ cred că-i place tare de doamna drăguță, că-i nelipsit în zilele când vinde ea. Bine, pentru el o puÈ™toaică, dat fiind că el are vreo 60 de ani, poate mai bine, iar ei nu-i dai mai mult de 45 – 47 de boboci de trandafir împletiÈ›i în cununa vieÈ›ii.

Din octombrie, de când stau aici, eu nu l-am văzut vreodată treaz. Niciodată. Da’ nu zic că-i beat la modul că-i un pic trosnit, ci la modul că în general e (sau cel puÈ›in pare) rupt în gură de beat. Distrus de beat. Când îmi răspunde la “bună seara”, se poate să-i ia È™i 20 de secunde până reuÈ™eÈ™te să închege toate cele două cuvinte. De obicei, simt că mi-ar mai spune ceva, da’ până să apuce, eu cam dispar din zonă.

Are și-un cățel din ăla foarte mic. Mai iese seara cu el afară, dar stă pe loc și ține câinele în lesă. Nu e rea voință, pur și simplu cred că omul nu e în stare să ȘI meargă să plimbe, efectiv, șoare cățelul. Așa pare, cel puțin.

Dar cel mai adânc mister pentru mine iaște: oare ce povești are cu doamna aia drăguță ? Că stă cu orele în micuțul magazin. Și dacă abia vorbește, oare ce-i spune ? Sau poate cu ea capătă curaj și vorbește cursiv și coerent ? Și poetic ?

De prin Timișoara 2

Primul “episod” a fost ăsta. Ca de obicei, click pentru mărire pe fiecare poză.

1. Un taximetrist un pic PREA pornit (m-a ajutat Liviu cu poza)

2. Poate că-s subiectiv, da’ mie îmi inspiră orice altceva în afară de încredere.

3. Poate că nu se vede din poză, da’ era închis. E un nonstop care se închide zilnic la 23.00. Am mai povestit de el.

4. … pentru că până È™i înrămarea e o artă, da ?

5. Precis că domnu’ ăsta e rudă cu Gigi Becali. Precis.

6. Un administrator de bloc care are soluțiile cu el.

7. Prima oară am citit șnițele, deși chiar nu-mi era foame sau ceva. Abia apoi am văzut că, de fapt, e vorba de știițe.


Bonus, un slogan foarte greșit al unei farmacii din Cluj.

Uneori…

… când nu sunt chiar în apele mele…
… când simt că mi s-au înecat toate corăbiile…
… când nimic È™i nimeni nu mă bucură È™i nu mă motivează È™i nu mă entuziasmează….
… când singurul gând valid din capul meu e că am făcut atât de multe greÈ™eli È™i, Doamne, cât m-aÈ™ fi bucurat să nu le fac…
… când îmi vine să-mi È™terg blogul, pagina de facebook, să-mi arunc telefonul, să plec departe în lume È™i să nu mai intru niciodată pe internet…
… când am senzaÈ›ia că mi-aÈ™ dori să nu mă mai È™tie nimeni È™i să nu mai È™tiu pe nimeni, s-o iau de la zero cu toată viaÈ›a mea…
… când simt că nimic n-are sens È™i nimic n-are gust È™i nimic n-are culoare…
… când nu-mi mai trebuie nimic È™i nimeni, niciodată….

… mă aÈ™ez frumos pe un scaun È™i mă uit câte-o zi întreagă la Friends, începând cu episodul 1 din sezonul 1. Uneori È™i noaptea următoare, chiar.

Și toate trec ca prin minune. E panaceul meu (da, universal :) ) pentru orice stare psihică nașpa.