Lucruri care mă enervează

ÃŽn ultimele câteva zile nu-s foarte tare în formă. Pe de-o parte sunt cam răcit (ceea ce mă enervează rău), pe de alta tot aÈ™tept să mi se lege niÈ™te lucruri È™i ele tot întârzie să se lege (È™i asta mă enervează rău), în fine, prostii. Dar care prostii îmi dau aÈ™a… o stare de agresivitate È™i mă fac coleric È™i ne-vesel (că altfel, în general mă È™tiÈ›i un simpatic). Sau poate starea asta o fi de la furtunile solare care or să distrugă planeta într-o zi. Dacă n-o distruge C0lider-ul de la Geneva.

ÃŽn fine, bat câmpii. Deci azi mă gândeam aÈ™a că uite, am perioade în care mă enervează niÈ™te lucruri È™i perioade în care nu prea mă enervează nimic. Dar peste toate, există lucruri care mă enervează oricând. Și-apoi am dezvoltat o teorie – cred că există oameni care se apropie prin lucrurile care îi enervează mai tare decât prin lucrurile care le plac.

Deci pe mine mă enervează întotdeauna, indiferent de cât de bine sau prost dispus aÈ™ fi, următoarele lucruri (evident că nu-s toate, că mi-s coleric È™i îmi sare È›andăra din orice, da’ astea primează)

  • să spăl vase. Nimic nu mă deprimă È™i nu mă irită mai tare decât să spăl vase. Și prin natura pasiunilor mele, spăl vase de 2-3 ori pe zi.
  • să spăl pe jos. Avai, cât urăsc să dau cu mopul! Și să frec È™i să am grijă să nu rămână urme de la mop pe gresie….
  • să aÈ™tept cu maxim interes un mail È™i el să nu vină. Și io să stau să fierb în faÈ›a monitorului, È™i el tot să nu vină. SituaÈ›ie generatoare de crize.
  • să ratez vreo mâncare, mai ales una la care m-am chinuit ceva. Atunci am momentele în care îmi jur că nu mai gătesc niciodată, că nu-s în stare de nimic È™i că nu mai pun mâna pe străchini veci pururi. De obicei, după faze din astea, a doua zi fac câte-o pizza È™i-mi trece.
  • să mă bazez pe chestii care nu se întâmplă când È™i cum È™tiu eu c-ar trebui să se întâmple
  • să am planuri cu un om/niÈ™te oameni într-o seară È™i să aflu în ultimul moment că se anulează
  • faptul că lumea ajunge pe acest blog căutând “matrimoniale creÈ™tine” È™i nu ajunge căutând lucruri interesante.
  • să găsesc la magazinul de la parter toate ingredientele pentru o mâncare, mai puÈ›in vreunul mărunt dar esenÈ›ial, pentru care să fie nevoie să mă duc până la billa
  • să-mi cedeze telefonul din senin, fără să-i fac eu nimic, cum mi-a cedat în ultimele zile de nu mai pot da un telefon.
  • să-mi fie super somn la 6-7 seara, dar să nu-mi fie deloc somn la 2-3 noaptea.
  • să descopăr că-mi rămân hainele îmbibate de detergent după ce le scot din maÈ™ină (chiar, È™tie cineva cum se remediează asta ?)
  • scaunul pe care stau de vreo 3 săptămâni la biroul de-acasă, care e cel mai prost scaun din lume. È™i din istorie. È™i din univers. È™i din toate universurile paralele.
  • mă enervează vecinul. Unul dintre ei, că am mai mulÈ›i. Care stă rupt de beat seara în uÈ™a blocului È™i are chef de poveÈ™ti, c-o fi nevorbit sau ceva.
  • sloganuri publicitare folosite stupid la unele radiouri locale (o să scriu un post separat despre asta, cândva)

Și multe, multe altele. Că nici măcar nu mi le amintesc pe toate (dacă mai știți și alte lucruri care mă scot din sărite, să-mi ziceți). Ia, poate ne găsim niște enervări comune cu ocazia asta :)

EU sunt mister Twitter!

Sau ar trebui să fiu, cel puÈ›in. Dacă mă votaÈ›i. Și ar trebui să mă votaÈ›i. Pentru că sunt cel mai bun! AÈ™a mi-a spus mie un prieten, acum vreo 2 ani – “Andrei, eÈ™ti cel mai bun!”. Acum nu mai suntem prieteni :)

E un concurs de mister despre care toÈ›i “catindaÈ›ii” spun e doar de râs, dar toÈ›i în egală măsură, își doresc voturile voastre È™i se luptă aprig pentru ele.  Evident, È™i eu mi le doresc.  :)

Așadar, vă rog foarte important, intrați la Ruxa, aici, și votați Andrei Crivăț și Arhi pentru finale.

Vă mulțumesc, mulțumesc familiei care m-a susținut și prietenilor care mi-au băut pălinca de Zalău și mi-au fost cobai culinari.

Fie ca cel mai bun să câștig :)

Și o poză, doamnelor și domnișoarelor, ca să vă fie mai ușor:

Tu cât de curajos eşti ?

De-o vreme, m-am apucat să mă uit la filme mai vechi. Pe unele le-am ratat la vremea lor, pe altele le revăd cu plăcere. Azi, de exemplu, am revăzut Volcano.

Evident, eram mult mai tânăr și mai neliniștit când l-am văzut prima oară, așa că l-am luat ca pe orice alt film. Azi, însă, când l-am revăzut, în capul meu s-au înfiripat o samă de întrebări.

E acolo o scenă de la care mi-au pornit întrebările. Pe scurt, un tunel de metrou e invadat de lavă. Un tren rămâne blocat în tunel. O echipă de salvare ajunge – evident! – în ultima secundă. Șeful echipei se urcă în tren, îl ia în braÈ›e pe conductorul leÈ™inat, ajunge cu el la marginea trenului. ÃŽn faÈ›a unei băltoace de lavă, are de ales – îl salvează pe conductor sau se salvează pe el.  Desigur, alege să-l salveze pe conductor, iar el moare în lava aia, care frigea cam tare.

Și mă întreb – câți dintre voi ar face asta, în cazul unui dezastru adevărat ? Câți aÈ›i alege să salvaÈ›i un om complet străin, pe care nu l-aÈ›i mai văzut niciodată,  cu preÈ›ul propriei voastre vieÈ›i ? ÃŽntreb câți dintre voi È™i nu câți dintre noi pentru că eu, unul, È™tiu precis că n-aÈ™ face asta. Nu sunt un om suficient de bun încât să-mi dau viaÈ›a pentru un străin. Da, există în viaÈ›a mea câțiva oameni pentru care È™tiu sigur că aÈ™ face-o (la propriu, nu mă joc cu cuvinte mari) pentru că îi consider mai buni ca mine È™i, implicit, cred că ar merita mai mult să trăiască, în caz de ceva – dar n-aÈ™ face-o pentru un străin.

Și nu-mi spuneÈ›i, vă rog, e doar un film – s-au văzut È™i în realitate cazuri din astea. Și nu mă refer la situaÈ›ii în care o personă încearcă să salveze altă persoană È™i moare accidental. Mă refer la situaÈ›iile în care alege să salveze acea persoană È™tiind sigur că va muri.

Câți oameni de pe planeta asta ar avea curajul să facă asta ?

Recomandări călduroase de week-end

O miniserie, un fel de leapșă care s-a creat de la sine. N-a organizat-o nimeni, pur și simplu s-a dezvoltat. După o idee venită la o halbă de nefiltrată.

Și postarea care, practic, a creat È™i a dat drumul la vale acestui bulgăre de zăpadă – O zi din viaÈ›a unui milionar.

1. Le-am pus cronologic, în măsura în care îmi amintesc care cum a apărut.
2. Să le citiți cu atenție. Par asemănătoare, dar sunt, ah!, atât de diferite.
2. Sper că n-am sărit nici una. Dacă totuși da, vă rog să mă trageți de atenție în comentarii.
3. Sper să mai apară și azi, o să fac update cu ele.
4. Dacă vă place ideea, vă rog să vă simțiți liberi să vă implicați :)

Moja srpska muzika 4

Astăzi vă prezint o femeie. O femeie care îmi place atât de mult, încât am zis că-i musai ca, în mod excepțional, să pun și-o poză cu ea. (sursa foto)

Numele ei este Svetlana “Ceca” Ražnatović (unde Ceca se pronunță ÈšeÈ›a). Ceca, alături de Lepa Brena È™i de Dragana Mirković, este una dintre cele mai importante cântăreÈ›e din fosta Iugoslavie. E un personaj destul de controversat, pentru că în 1995 s-a căsătorit cu Željko “Arkan” Ražnatović, lider al grupării paramilitare Garda Voluntară Sârbă (cunoscută È™i sub numele de Tigrii lui Arkan). Pentru unii sârbi erou naÈ›ional, pentru alÈ›ii criminal nemilos, pentru mine câte un pic din fiecare, Arkan a fost omorât în 2000 – iar Ceca încă îl jeleÈ™te. Ceea ce, desigur, face ca Ceca să nu fie foarte iubită prin Bosnia sau CroaÈ›ia, dar sârbii (È™i eu printre ei) o iubesc mult.

Melodia acestei seri se numește Kukavica. Sper să vă placă.

O zi din viața unui milionar

Pe la 7 dimineața, milionarul s-a trezit în patul lui de milionar. Și-a pupat tandru, pe gât, iubita lui de milionar (amor!), după care s-a dus în baia lui de milionar unde și-a făcut nevoile de milionar, după care s-a spălat pe dinți cu periuța lui de milionar.

S-a întors în cameră, unde s-a îmbrăcat cu hainele lui de milionar, și-a legat cravata lui de milionar și s-a încălțat cu pantofii lui de milionar. A ieșit din casa lui de milionar, măcinat de gânduri de milionar. S-a suit în super mașina lui de milionar și a plecat spre biroul lui, de la super firma lui de milionar.

A ajuns la birou. Secretara lui de milionar i-a făcut o cafea de milionar pe care i-a pus-o pe birou. A băut-o ca un milionar. ÃŽl măcinau gânduri de milionar. Gândurile de milionar nu sunt deloc, dar deloc la fel cu gândurile de bugetar, sau de corporatist, sau de blogger – numa’ zic. Pe la 10, a mers la o conferință de social media – a participat la ea, evident, ca un milionar.

La pauza de cafea a conferinței, a intrat în sala de networking. Îl măcinau gânduri grele, de milionar, așa că a străbătut cu pași înceți și apăsați sala, fără să bage pe nimeni în seamă. Ca un milionar.

Când s-a terminat conferința, s-a întors în biroul lui de milionar. A avut multe întâlniri de afaceri, ca orice milionar. A semnat contracte cu pixul lui de milionar. La un moment dat, s-a uitat la ceasul lui de milionar și a văzut că s-a făcut vreo 6 după-amiaza. Așa că a plecat la sală, unde a tras de fiare, ca un milionar.

După ce-a terminat cu sala, a ieșit în oraș cu niște prieteni, ca un milionar. A mâncat ca un milionar și a băut niște vinuri de Chile și niște coniace (evident, franțuzești, din regiunea Cognac, altfel se numeau simplu brandy-uri) ca un milionar.

Era deja seară. Milionarul nostru se retrage la casa lui de milionar, alături de iubita lui de milionar, cu care face dragoste (sau sex, depinde de la milionar la milionar). Apoi face duș ca un milionar, se îmbracă în pijamaua lui de milionar și se bagă în patul lui de milionar, alături de iubita lui de milionar. Gândurile lui de milionar nu-l lasă să adoarmă.

Între ele, unul mai cu seamă face ravagii în creierul lui de milionar.

Doamne, ce viață de milionar plină de rutină am.

Mafia concursurilor de pe Facebook

Am descoperit că există o adevărată mafie a concursurilor de pe facebook. Poate voi știați, eu doar azi am aflat detalii.

Mi-a povestit cineva azi cum funcÈ›ionează – cineva care a făcut parte dintr-un lanÈ› din ăsta. Pe scurt, există niÈ™te oameni (participanÈ›i “profesioniÈ™ti” la concursuri, să le zicem likeri) care doar cu asta se ocupă în viață. Cu participarea la toate concursurile posibile È™i imposibile de pe internet (în general) È™i de pe facebook, în special.

Ei, partea tare acum vine. Oamenii ăștia au literalmente sute de conturi false pe Facebook. Când apare un concurs pe bază de like-uri, ei se conectează pe rând cu fiecare cont în parte și dau like-urile necesare. Se fac tranzacții (eu îi dau 150 de like-uri la concursul x, tu îmi dai 150 de like-uri la concursul y). Din câte am înțeles, dacă n-ai măcar 100 de conturi, acolo, n-ai ce căuta în astfel de tranzacții. Oamenii nu se joacă.

În general, ei câștigă (evident, nu?). Așa apar la anumite concursuri oameni care au dimineață 500 de like-uri și seara au 1.500. Dacă totuși îi acuzi de fraudă sau ceva, vor sări imediat (de pe 8-10-20 de conturi diferite) cu scandal, cu amenințări cu ANPC, OPC și alte pece-uri.  E al naibii de greu să descoperi că alea sunt conturi false, pentru că au pe fiecare cont 80-100 de prieteni (majoritatea tot conturi false).

Lăsând la o parte faptul că facebook interzice concursurile pe bază de like, ceea ce nu împiedică pe nimeni să le facă, totuși, eu am o dilemă.

Voi vă daÈ›i seama cât durează să-È›i faci, să zicem, 200 de conturi de facebook false ?  Cât durează sa faci o adresă de mail pentru fiecare, cât durează să intri pe fiecare adresă din alea să vezi parole etc ? Sau hai să zicem că ai mail catch-all – dar ca să dai 150-200 de like-uri trebuie fără doar È™i poate să te loghezi pe fiecare dintre conturile alea. Și să dai like. Uneori într-o singură zi.  Vă daÈ›i seama cât de triÈ™ti sunt oamenii ăștia în vieÈ›ile lor reale ? Și ce vieÈ›i pustii È™i fără de iubire au ?

Limita unei prietenii adevărate

Subiectul despre care vreau să scriu e delicat. Așa că o să încerc să mă feresc să dau verdicte (în special pentru că aș fi foarte subiectiv). Eu doar vă povestesc o fază, voi trageți concluziile.

Am văzut azi un documentar care m-a impresionat destul de tare. Se numeÈ™te “Once brothers“. E povestea prieteniei foarte strânse dintre Vlade Divac È™i Dražen Petrović, doi dintre cei mai mari jucători de baschet pe care i-a dat continentul european.

O să vă povestesc un pic istoria, înainte să vă cer părerea. Vlade Divac (sârb) È™i Dražen Petrović (croat) au fost componenÈ›i ai uneia dintre cele mai valoroase echipe europene de baschet – Iugoslavia. Echipă care a câștigat medalia de argint la Olimpiada din Coreea, in 1988, apoi a devenit campioană europeană (în 1989 È™i 1991) È™i campioană mondială în 1990, în Argentina (când au bătut È™i Statele Unite, È™i Rusia). Echipa Iugoslaviei, în anii ’90, domina baschetul mondial.

Echipa asta avea la bază 5 oameni: 2 sârbi (Vlade Divac și Žarko Paspalj) și trei croați (Dražen Petrović, Toni Kukoč și Dino Rađa). Erau ca o familie, dar prietenia foarte strânsă dintre Divac și Petrović a rămas aproape legendară.

Ca să vă faceți o idee despre cât erau de buni: Vlade Divac a fost primul jucător non-amercian la LA Lakers. El și Petrović au fost printre primii jucători europeni din NBA.

Ca să vă faceÈ›i o idee despe cât erau de prieteni: ajunÈ™i în NBA, Petrović era È›inut pe bancă la Portland Trail Blazers (deÈ™i în Europa făcea 50-60 de puncte pe meci) motiv pentru care era foarte deprimat. Ei bine, Divac stătea cu el la telefon nopÈ›i întregi ca să-l încurajeze È™i … mno, să fie aproape de el, cum fac prietenii. AÈ™a de buni prieteni erau.

Apoi, într-o oarecare zi, a început războiul între Serbia și Croația. Și Petrović, la fel ca și ceilalți 2 croați, au rupt relațiile cu Divac. De tot. Toni Kukoč povestește în film că n-a mai vorbit cu Divac pentru că familia lui din Croația i-a zis că dacă rămâne prieten cu sârbul, ei nu-l mai vor. Și că dacă ar fi stat la povești, inevitabil ar fi ajuns la discuții despre familiile lor aflate în pericol (că doar era război) și a vrut să evite asta.

Și de-aici începe să-mi scape sensul lucrurilor. Ești prieten foarte bun cu un om. Dormiți în aceeași cameră în cantonamente. Vorbiți zilnic la telefon, ore întregi, că sunteți departe de casă și de familii și vă simțiti singuri. Apoi, niște politicieni decid că vor război. Nu l-ai pornit tu, croat, nu l-a pornit nici prietenul tău sârb. Și totuși, rupi relațiile cu el DOAR pentru că e sârb ? Nici el, nici familia lui nu și-au făcut vreun rău nici ție, nici familiei tale. Și totuși, rupi relațiile cu el DOAR pentru asta ?  Că e sârb, tu ești croat și niște băieți au decis că vor război între țările voastre ?

Adică.. ipotetic vorbind, dacă începe războiul între Banat și Muntenia, eu ar trebui să nu mai fiu prieten cu Arhi DOAR pentru că el e acolo și eu aici ? Păi eu sunt prieten cu regățeanul din el sau cu el, ca om ?

Cum să rupi o prietenie adevărată, un lucru atât de rar, pe considerentul că celălalt s-a născut într-un loc pe care tu-l crezi greșit ?

Moja srpska muzika 3

Bjelo Dugme e formația cu care Goran Bregovic a devenit muzician.  Ok, n-a fost tocmai o formație sârbească, dat fiind că s-a format la Sarajevo, dar a fost cea mai populară formație din fosta Iugoslavie, ceea ce o încadrează la rubrica mea. Au cântat între 1974 și 1989.

Piesa de mai jos – Lipe Cvatu (ÃŽnfloresc teii) – a apărut pe cel de-al È™aptelea album al lor, Bjelo Dugme, lansat în 1984. Albumul a fost mai cunoscut sub numele neoficial de Kosovska Djevojka (Fecioara din Kosovo), pentru că avea pe copertă o pictură celebră, cu acelaÈ™i nume, a pictorului UroÅ¡ Predić (cel mai mare pictor realist sârb).

Confesiunile unui taximetrist

– Foarte frig afară, zic când mă sui în taxi.

Îi spun unde să mergem, pornește, eu îmi scot telefonul să mă dau pe net.

– Da, zice. Nu È™tiu ce s-a întâmplat cu iernile astea. Acum sunt lungi È™i murdare.

Mi-e clar că omul e puțin nevorbit.

– Acuma, zic, ca să fim sinceri, acum 20 de ani iernile erau mult mai grele È™i se terminau prin martie. Nu mi se pare aÈ™a dramatic că-i frig în februarie.

– Da, domnu’. Da’ erau frumoase. Nu murdare ca acum. Zăpada era zăpadă, nu noroi.

Are È™i el dreptatea lui. Mă uit pe fereastră È™i sunt de-acord – nici zăpada nu mai e ce-a fost. O vreme mergem în tăcere, eu îmi butonez telefonul, el se gândeÈ™te intens, îl simt măcinat. Să tot aibă un 45 – 50 de ani. Nu, n-a fost vreodată un bărbat frumos. Da’ cred c-a fost un om hotărât, în viaÈ›a lui. Probabil creÈ™tin devotat. Un taximetrist creÈ™tin.

– Și nu vedeÈ›i ? Și vara… e prea cald vara. Parcă te omoară. Când eram mai tânăr nu era aÈ™a cald. Acum toate s-au schimbat.

– Mda, e cald, da’ totuÈ™i…

– Și nevastă-mea asta, mă întrerupe.

Simt că are nevoie să se descarce, îl las în pace.

– Și nevastă-mea asta… parcă-i proastă, domnule. De ani de zile mă rog de ea să punem un aer condiÈ›ionat. Ea nu È™i nu, că-i alergică. Păi È™i eu ce să-i fac ?  ZiceÈ›i È™i dvs., ce vină am eu că-i alergică ?

– Păi, încerc să-i răspund, dacă doamna e alergică, nu È™tiu ce să vă zic… poate ar fi bine să È›ineÈ›i cont de asta.

Iar tăcere. Suntem pe la jumătatea drumului. Are dreptate, iernile nu mai sunt frumoase.

– Da’ È™tiÈ›i ce-i fac ? zice iar. O trimit la vară în vacanță cu fiu-meu. Și cât îi plecată montez aerul condiÈ›ionat. Ce-o să facă, domnule ? întreabă revoltat, întorcându-se către mine. Ce POATE să mai facă ?

Cumva, cred că aÈ™teaptă un impuls de la mine. Un “da, dom’le, ce să mai facă ?”. Nu pot să-i zic asta. Dar nici nu vreau să-l supăr, pare aÈ™a de amărât, cu aerul lui condiÈ›ionat…

– Mă tem c-o să mâncaÈ›i numai sandviÈ™uri o vreme, dacă faceÈ›i asta.

– Pe dracu, zice. Noi taximetriÈ™tii, È™tim unde să mâncăm cu unÈ™pe lei, masă completă. Nu stau eu în mâncarea ei….

Iar se lasă tăcerea. Nu mai avem mult, mă gândesc că s-a eliberat și mă lasă în pace.

– Și noi, taximetriÈ™tii… noi È™tim È™i unde să mergem la femei, domnule, dacă e până acolo.

– Păi … cred, zic. Că doar…

– Dar eu nu mai fac prostii. Făceam când eram mai tânăr È™i taximetria mergea mai bine. Acum nu mai fac. Păi de unde, domnule ? Că toate vrea bani sau cadouri. Acum nu mai fac, dar când mergea taximetria … am È™i acum colegi care mai merg cu vagaboante, da’ nu pricep cum… păi È™i când mai muncesc ca să facă bani ?  Eu nu înÈ›eleg. Eu nu mai fac prostii de astea. Mai făceam, când eram tânăr, dar acum gata…

Mă pufnește râsul.

– Da, domnule, zice. Da’ adevărul e că femeile acum sunt mult mai deÈ™tepte.

– Păi… cred că mereu au fost deÈ™tepte, zic eu, un feminist convins, de altfel.

– Ba nu, răspunde aspru, ca È™i cum l-aÈ™ fi contrazis în vreun fel. Uite, nevastă-mea. E deÈ™teaptă. Mă rog, aÈ™a, pe partea ei… da’ e deÈ™teaptă, domnule.

Mbine, îmi zic, mai devreme ziceai că-i proastă, acum că-i deșteaptă pe partea ei.

– Da, zice, nevastă-mea e foarte deÈ™teaptă. Adică uneori are aÈ™a… o gândire sănătoasă.

Mi-i clar că în capul lui se petrece ceva film din care io nu prind decât frânturi. Am ajuns acasă, îi plătesc, mă dau jos. Înainte să închid ușa, îmi zice răspicat

– La vară precis îmi pun aer condiÈ›ionat, nu mă iau eu după proasta aia. Păi ce, să mor de cald ?  Că astă vară mi-a fost È™i rău…

Cred c-a și continuat, dar plecasem deja. În fond, am și eu propriile mele filme.