Cum îți dai seama că a ai socializat prea mult online ?

Vine o vreme, mă copii, când corpul È™i creierul se satură de stat la calculator, de facebook, de twitter, de bloguri, de readere È™i de yahoo messenger. Și atunci ele, săracele, chinuitele, încep să-È›i dea niÈ™te semne. E bine să nu le ignori, căci sunt primele semne limpezi, neinterpretabile, că începi să-È›i pierzi minÈ›ile. Și dacă nu le bagi în seamă, le pierzi de tot È™i praful È™i pulberea se alege de tine – devii troll, hater sau chiar vreun Aloisiu Brandabulă.

Astfel de semne sunt:

  • când visezi că te cerÈ›i cu o femeie. Apoi visezi că te-ai trezit È™i i-ai spus că ai visat-o È™i că v-aÈ›i certat È™i vă certaÈ›i iar. TOTUL în acelaÈ™i vis.
  • când, în maÈ™ină fiind, te cerÈ›i cu diverÈ™i oameni, cu voce tare. Te cerÈ›i rău. Cu niÈ™te oameni care nu sunt de față (printre care È™i femeia pe care ai visat-o). Pentru niÈ™te lucruri care nu s-au întâmplat, dar te-ai gândit tu că s-ar putea întâmpla.
  • când nu vezi bine scrisul dintr-o carte (normal, dacă stai 16 ore pe zi la calculator!) È™i încerci să faci zoom pe pagină, cu degetele, ca la telefon.
  • când pe drumul TimiÈ™oara – Arad compui în capul tău un articol pentru blog. Când te întorci, îți dai seama că ai uitat ideea È™i te-apuci să compui altul, tot în capul tău. Ajuns acasă, le-ai uitat pe amândouă È™i te-apuci să scrii prostiile astea.
  • când cauÈ›i în agenda telefonului “Ovi Sîrb“, după care faci dublu click cu degetul pe nume È™i aÈ™tepÈ›i să se deschidă fereastra în care să-i scrii ce-ai de scris. Și te enervezi măcar 2 secunde că ce telefon prost ai, ui’ cât durează să deschidă o amărâtă de fereastră de messenger. Apoi te prinzi că eÈ™ti pe telefon È™i apeÈ™i call.
  • când în curte la Mercedes Arad vezi un BMW super tunat, È›i se pare ironic È™i vreo 2 secunde ai vrea să dai like da’ nu te prinzi cum.
  • când în curte la Mercedes Arad vezi un BMW super tunat, È›i se pare ironic È™i te gândeÈ™ti cum formulezi imaginea în 140 de caractere. (în vreo 125, de fapt, ca să poÈ›i primi È™i RT)
  • când auzi de Frăția NeaNelului (ceva reclamă la CaÈ›avencu pe Guerrilla) È™i tu instant te gândeÈ™ti la Frăția ReTeului.

Dar cel mai grav, mă copii, e când toate astea se întâmplă într-o singură zi. Cum mi s-au întâmplat mie. Azi. Toate.

Povestea taximetristului deprimat

intro total offtopic – există extremiÈ™ti de dreapta È™i extemiÈ™ti de strânga. de ce nu există È™i extremiÈ™ti de centru ?

Am avut ieri o zi plină, cu multă alergătură. Amu… eu când am treabă în PiaÈ›a Unirii din TimiÈ™oara în miezul zilei evit să merg cu maÈ™ina, că n-am unde parca.  AÈ™a că merg cu taxiul, când mă grăbesc foarte tare.

L-am luat dintr-o staÈ›ie de taxiuri (din Mărăști, pentru care È™tie). Părea normal, a răspuns frumos la bună ziua, i-am zis unde mergem. Mi-am scos telefonul apoi să mă dau pe net, să văd dacă am È™anse să câștig ceasul (ieri, la ora aia, încă aveam). Mai butonez una alta, termin, încep să mă uit – ca omul într-un oraÈ™ frumos – în jurul meu.

Ä‚stimp, el, taximetristul, vorbea la telefon. N-am fost atent, dar m-am prins că vorbea cu ceva prieten. Am reÈ›inut doar America, Danemarca, 15 euro/zi È™i dacă mai stau mă loveÈ™te deprimarea. De fapt asta, ultima, mi-am amintit-o mai târziu – atunci când a zis-o nici n-am băgat de seamă.

Mă, È™i cum mergeam noi aÈ™a liniÈ™tiÈ›i, ajungem la cea mai tâmpită intersecÈ›ie din TimiÈ™oara (giratoriul de la podul Michelangelo, unde se termină Aleea Ripensia, sau unde începe Str. Cluj, pentru care È™tie). Și din reflex mă uit în stânga, EXACT în secunda în care prietenul meu, taximetristul, accelera să treacă rapid. Și văd, mă copii, ceva Opel care venea cu o viteză excesivă – È™i când zic excesivă, zic aÈ™a, la un 90 la oră MINIM. Direct în noi venea, am previzualizat impactul. Ne-a salvat faptul că în secunda în care prietenul meu, taximetristul – care nici măcar o fracÈ›iune de secundă nu s-a uitat în stânga – a apăsat pedala de acceleraÈ›ie să se înfigă giratoriul, maneta a sărit din viteză, aÈ™a că a a accelerat în gol. Altfel, că scriam de pe veÈ™nicele plaiuri ale vânătorii, la cât de tare venea ăla cu Opelul. Sau măcar de la urgenÈ›e.

Evident, omu’ meu, taximetristu’, habar n-a avut că era să decolăm împreună. El vorbea la telefon. După încă 1 minut sau ceva, termină convorbirea, se întoarce către mine È™i îmi spune cu cea mai calmă voce din lume: vă rog să mă scuzaÈ›i că am vorbit la telefon.

Eu vă scuz, zic. Da’ ăla cu Opelu’ era cât pe ce să nu ne scuze.

Care cu Opelul ? zice.

ÃŽn fine, n-o mai lungesc aiurea. Cert e că apoi s-a apucat să-mi povestească. Că el nu mai poate. Că el a muncit în America niÈ™te ani, apoi s-a întors, din dragoste – vroia s-o ia de soÈ›ie pe femeia pe care o iubea È™i cu care avea o relaÈ›ie de 15 ani. După ce s-a întors, porcul ăla la care lucra nu l-a mai chemat (deÈ™i îi promisese). Acum aplicase din nou în 2 locuri pentru America È™i într-unul pentru Danemarca. Mai căuta È™i altele pe internet. ÃŽn Danemarca îi convenea – găsise ceva la 15 euro/oră, ca È™ofer. Doar că se temea de frig. Dar era dispus să îndure orice, doar să plece de-aici. (chiar aÈ™a a zis – orice aÈ™ îndura, da’ aici nu mai pot sta)

Se temea doar de frig. Pentru că taximetristul meu deprimat avea peste 50 de ani.

Și-acum gândiÈ›i-vă bine – s-a întors de la un job convenabil pentru el, în State, ca să-È™i ia iubita de nevastă, după 15 ani de relaÈ›ie. A pierdut jobul. A rămas cu femeia. Are în jur de 50-55 de ani È™i cel mai mult în viață își doreÈ™te să muncească undeva decent, indiferent de condiÈ›ii.

Cum să nu-mi placă omul ăsta ?

O mică dilemă de luni

Eu în ultima vreme am tot felul de dileme ciudate. Probabil din cauza lu’ noua zodie Ofiucus. Sau o fi Mercur retrograd, naiba È™tie.

De exemplu, ia’n să vă arăt io dilema de azi. ÃŽnainte să vă povestesc, vă rog să-i reÈ›ineÈ›i că-i de azi. Lăsăm la o parte chestiile generale – că sunt sănătos, că am prieteni faini, că părinÈ›ii È™i fratele meu mă iubesc mult etc. Deci să nu generalizăm, zic.

Bun. Astăzi…

… pe de-o parte, un taximetrist foarte deprimat era să mă omoare (o să vă zic povestea lui în articolul următor). Când am gătit, m-am tăiat È™i m-am fript (rău, auci!) în două locuri.  Am alergat, efectiv, prin tot oraÈ™ul să rezolv diverse lucruri, work & personal related stuff.  M-am rătăcit de două ori, că încă nu cunosc oraÈ™ul foarte bine – motiv pentru care am pierdut timp. Mi-am făcut o mie de draci, parte din criză de timp, parte din cauză de trafic, parte din cauza preÈ›ului benzinei et caetera

… pe de altă parte, taximetristul era să mă omoare, îi drept, da’ până la urmă nu s-a întâmplat nimic rău, ba chiar ne-am împrietenit. Am bucurat niÈ™te copii cu prăjiturile mele. Am făcut cea mai bună mămăligă din viaÈ›a mea, după o reÈ›etă de la Vlad (săptămâna asta pe eBucătăria, că merită). Am încheiat un barter care mă bucură foarte tare È™i pe care-l aÈ™teptam de multă vreme. Am mai avut È™i un succes “profesional” de care deocamdată îs foarte mândru. N-am supărat È™i n-am dezamăgit pe nimeni, cel puÈ›in din câte È™tiu.

Și-acum vă întreb – per total, am avut o zi foarte bună, o zi mediocră sau o zi foarte proastă ? Și după ce criterii stabilesc asta ? :)

M-ajutați să fiu un domn ?

Mie aÈ™a mi-a zis mama când eram mic: “nu poÈ›i fi un domn adevărat dacă n-ai batistă È™i ceas”.

Eu, mărturisesc, n-am nici ceas È™i nici batistă. Mă rog, problema batistelor a încetat să fie o problemă de când cele de hârtie au devenit populare È™i accesibile, dar ceasul… ah, ceasul… ceasul încă îmi lipseÈ™te :)

Așa că vă cer ajutorul. Ora de Timiș face pe pagina de Facebook un concurs foarte simplu la care, eu, Andrei, pot câștiga un ceas. Pentru asta, trebuie să intrați pe pagina lor (asta, adică) și, după ce dați like la pagină, dacă n-ați dat deja, să-mi dați mie like la postarea asta.

Și dacă strâng multe like-uri, pot câștiga un Tissot PR 50 Cronograph. Și faza faină e că și voi, cei care dați like, puteți câștiga un ceas (detaliile sunt aici).

Deci… m-ajutaÈ›i, vă rog, să fiu un domn cu acte în regulă ? :)

Cum te prostește internetul

Poate că mă credeți, poate că nu. Poate că sunt printre voi oameni care mă cunosc de mai bine de 10 ani și știu că nu mint.

Eu, din liceu până acum câțiva ani, eram un zeu absolut al gramaticii. Gramatica limbii române, adevăr grăiesc, nu avea secrete pentru mine. Jonglam cu subtilitățile limbii la orice oră din zi și din noapte. Știam să argumentez științific orice dilemă și polemică pe teme lingvistice.

Aroganță supremă, în anul I de facultate l-am surprins pe însuÈ™i George Pruteanu, Dumnezeu să-l ierte, făcând ceva greÈ™eală. Nu-mi amintesc care, îmi amintesc doar că mi-am ridicat mâna, mândru peste măsură de mine, în sinea mea. Omul, vizibil deranjat că-i întrerupeam lecÈ›ia (È™i vă spun, avea un stil de a preda de uitai să tragi aer în piept, atât de bun orator era) m-a întrebat ce vreau, iar eu, într-o explozie de self esteem, i-am spus “aÈ›i greÈ™it, domnule profesor”. A urmat o scurtă discuÈ›ie pe tema greÈ™elii respective, care s-a încheiat cu o privire pe care n-o s-o uit niciodată È™i pe care am înteles-o doar în sesiune, când la examenul oral m-a întrebat “dvs. sunteÈ›i studentul care m-a corectat acum 3 luni, nu ?  aveÈ›i 2, să vă pregătiÈ›i mai bine pentru restanță”

Ei bine, în ultimii 10 ani, de când sunt heavy user al internetului românesc, am ajuns de la un adevărat nazi al gramaticii la stadiul în care fac greÈ™eli elementare. La stadiul în care mă cert cu Daniela (È™i ea un nazi al gramaticii, la rândul ei) pe niÈ™te chestii absolut elementare – È™i evident că ea are dreptate mereu.

Am ajuns să mă gândesc de două ori dacă e corect crează sau creează. Am ajuns să mă gândesc de două ori dacă e corect dacă aș ști sau dacă aș știi. Am ajuns să mă gândesc de două ori dacă e să nu fi sau să nu fii.

Și știți de ce ? Pentru că e plin internetul de imbecili care scriu crează, aș știi sau să nu fi. Pentru că e plin de cretini care scriu vre-o și vre-un. Și când vezi de 100 de ori pe zi chestii de genul ăsta, începi să pui la îndoială propriile tale cunoștiințe.

Și uite-așa te prostește internetul. Ar trebui să vină cu un prospect în care să scrie: ATENȚIE! Utilizarea excesivă a internetului duce la atrofierea simțului limbii române.

Mi-e bine

Azi mi-e bine. Pentru prima oară, după multă vreme, am sentimentul de bine total. Sunt zen, vorba lui Arhi. Foarte zen.

ÃŽn plan personal, ultimii mei ani n-au fost foarte buni. Mi s-au întâmplat lucruri bune È™i lucruri rele, evident, ca tuturor – dar per total am rămas cu un gust amar după trecerea lor. Poate că lucrurile rele au fost mai multe. Sau poate că n-am fost eu ok cu mine însumi È™i din cauza asta n-am È™tiut să apreciez lucrurile È™i oamenii aÈ™a cum ar fi trebuit. Naiba È™tie.

Dar azi… azi am un sentiment extraordinar de intens È™i puternic c-o să fie bine. Simt că eu, în sinea mea, am tras o linie între anii trecuÈ›i È™i anul ăsta, care doar a început, că mi-am încheiat toate socotelile neîncheiate din capul meu È™i c-o să fie foarte bine. Simt, ad literam, că azi e prima zi din restul vieÈ›ii mele.

Și nici măcar pentru că s-ar fi întâmplat ceva extraordinar. Nu, mi se întâmplă lucruri FOARTE simple, care mă fac fericit. Așa cum ar trebui să fie mereu, de fapt.

Dacă măcar jumătate din 2011 o să fie atât de bun precum a început, dacă măcar pe jumătate se păstrează proporția de lucruri bune care mi s-au întâmplat în acest început de an și de oameni frumoși din viața mea, de aproape sau de departe, s-ar putea ca 2011 să fie cel mai bun an de-o vreme încoace. În 2009 viața mea a luat o turnură mai puțin plăcută pentru mine, dar am cumva sentimentul că gata, asta a fost. Că m-am eliberat de frustrările, nervii și complexele adunate în 2 ani. Că vor reîncepe lucrurile foarte bune și frumoase. Că va fi bine :)

Ca să fac o parafrază, vă spun: Bună ziua. Mă numesc Andrei Crivăț și azi, cel puțin, îmi iubesc viața.

De ce e coadă la portocale ?

La mine-n cartier e un hypermarket (n-o să zic că Billa, nu vrea să le fac reclamă gratuit).

ÃŽn magazinul Billa din cartierul meu, cam ca în orice alt magazin Billa din lume, probabil -nu sunt sigur, n-am fost în toate, dar aÈ™a bănuiesc – se vând portocale. La ăștia de lângă mine portocalele sunt chiar lângă intrare.  E un stand mare-mare, numai È™i numai cu portocale, separat de standurile cu mandarine È™i alte derivate (rude mai sărace È™i mai prost îmbrăcate ale portocalelor). Este standul lor, standul lor, standul portocalelor.

Aseara – deci vineri seara – să tot fie vreun ora 6, acolo. Nu exagerez, peste 30-40 de oameni NUMAI la portocale. Standul complet înconjurat, alÈ›ii stând cuminte la coadă în spatele celor care-l înconjuraseră, aÈ™teptând să încarce plasele. Cu portocale. Mă uit peste tot în jurul meu, nu văd să zică undeva că-s din aur. Sau măcar că-s gratis. Sau hai, fie, măcar că-i vreo promoÈ›ie.

Bun, rămân cu această dilemă în cap – de ce stau oamenii la coadă la portocale, adica – È™i îmi văd de-ale mele.

Azi intru iar în Billa, cu gândul la un nou aluat de pizza, secret, îl È™tiu de la mama – când, deodată, stupoare! Adevăr grăiesc, erau ȘI MAI MULÈšI oameni la portocale. Cred că în tot restul magazinului nu erau aÈ™a de mulÈ›i ca la portocale.

Amu… È™tiÈ›i că nu mă uit la tv È™i nu citesc presa. AÈ™a că vă întreb: ce se întâmplă  ?

A dat Ceașcă vreun semn că e bine, sănătos și se întoarce ? Din cauza crizei s-au pus accize la portocale și ăsta e ultimul week-end în care le puteam lua la preț redus ? E vreo epidemie mondială de lipsă bruscă de vitamina C ? Din februarie portocalele vor fi pe lista substanțelor interzise ? Sau de ce stau oamenii la astfel de cozi ?

Adică… întelegeÈ›i mirarea mea, nu ?  ÃŽn ultimii 20 de ani mi s-a creat È™i întărit ideea că în libertate, în democraÈ›ie, în capitalism portocalele sunt ceva banal, ca È™i bananele sau pâinea cu multe E-uri. Și-acum lumea stă la cozi mari pentru ele ?

Moja srpska muzika 1

Eu îmi stresez foarte des prietenii pe messenger cu muzica mea sârbească.  Au, n-au chef, trebuie să asculte piesa sârbească pe care o am eu în cap în momentul ăla. Și, evident, trebuie să le È™i placă – doar È™i mie îmi place.

După care m-am gândit – ok, da’ prietenii de pe blog de ce să nu-i stresez ? Că suntem între noi, în familie. AÈ™a că “inaugurez” această rubrică: Moja srpska muzika/Muzica mea sârbească. ÃŽn fiecare săptămâmă (dacă nu uit, fireÈ™te) o să pun aici câte o piesă sârbească, de suflet.

ÃŽncep cu una foarte cuminte, lentă, melancolică. Unul dintre artiÈ™tii mei de suflet, Djordje Balasevic – Naposletku (ÃŽn cele din urmă). Sper să vă placă :)

http://youtu.be/C182tY2vpvQ

PS La sugestia lui Sorin, și varianta live:

Nu fi plantă!

ÃŽntotdeauna am fost de această părere – consumul de etnobotanice e dovadă de imbecilitate.  Nu înÈ›eleg de ce un om normal ar băga în el de bună voie în tine mizeriile alea care în principiu îți fac mult rău È™i mai pot È™i să te omoare cam oricând. AÈ™a cum nu înÈ›eleg (n-am înÈ›eles niciodată) de ce naiba etnomizeriile sunt legale, dar marijuana nu.

Imagistica a pornit o campanie în acest sens, gândită și creată de Răzvan și Oana. Ierbarul cu oameni. În sensul că dacă bagi etnobotanice, poți ajunge o plantă. O legumă.

Unde va ajunge șpaga ?

Țara asta nu merge bine, mă copii. Pe cuvânt.

Acum o vreme, râdeam pe messenger cu colega și prietena Roxana despre faptul că, la cât de bine merge țara asta, o să ajungem în curând ca la concursurile de pe Ebucătăria să dăm premii în natură: o pulpă de porc, 2-3 verze, niște ceapă, de astea.

Da’ glumeam, pe cuvânt. AÈ™a ne destindeam noi, în mijlocul unei zile de muncă, cu ajutorul umorului – însă nu era ca È™i cum chiar ne-am fi gândit să facem asta.

De aceea nu mică mi-a fost mirarea să descopăr azi că în scandalul ăla cu permisele auto – cel din BucureÈ™ti, despre care se tot vorbeÈ™te în ultima vreme – unul dintre agenÈ›ii de poliÈ›ie a luat È™pagă niÈ™te varză È™i niÈ™te vinete. Hait! mi-am zis: să vezi că ăștia mă urmăresc electronic, au văzut ce-am vorbit io cu Roxana pe mess È™i mi-au furat ideea!

M-am liniÈ™tit după aia – nu mă urmărea nimeni, pur È™i simplu aÈ™a i-a zis nevasta poliÈ›istului: “bă, să iei niÈ™te vinete“. Ce È™tiu io, poate voia să facă zacuscă în seara aia. Sau salată de vinete. Sau poate aveau gusturi mai exotice È™i voia să facă Mutabal, sau Baba Ghanoush. Sunt multe ipoteze aici, zău că n-are rost să ne-apucăm să analizăm DE CE nevasta poliÈ›istului avea nevoie de vinete sau ce dorea să facă cu ele. Cert e că femeia avea nevoie de vinete. Și instructorul auto s-a autosesizat È™i i-a adus poliÈ›istului Nicolae Gheorghe vinete È™i-un bonus de varză. Deci 4 plase, treabă serioasă, nu 2 verze acolo È™i 3 vinete. Patru plase. Vorba aia, să este.

Suntem în România, È›ară europeană, în anul de graÈ›ie 2011. SpuneÈ›i voi, dacă n-o fi sfârÈ™itul lumii nici anul ăsta, nici anul viitor… cam cum se vor da È™păgile în 2015, să zicem, când – după cum a ne-a atenÈ›ionat răposata baba Vanda – va fi foamete È™i război la nivel european ? O să dăm È™pagă în pâine È™i cartofi ? O să luăm salariul în parizer È™i cârnaÈ›i ? O să ducem cadou, când mergem în vizită, 4 crenvurÈ™ti È™i un borcan de muÈ™tar  ? De ziua iubitei o să-i dăm o È›elină È™i 2 cepe ?

Evident, pot abera infinit pe tema asta. Da’ oricât ar fi de funny cum a primit ăla È™pagă în varză È™i vinete, mie, cumva, mi se pare extrem de trist. ÃŽn È›ara asta nici È™paga nu mai e ce-a fost.