Ce mai vindem credincioșilor ?

În fiecare an, de Sfânta Maria,  la Mănăstirea Nicula se adună zeci de mii de credincioși ortodocși, să se roage la icoana făcătoare de minuni.

Localnicii (dar și alți români, din București, din Baia Mare, de oriunde), plini de pioșenie și respect pentru sărbătoare, ies în calea pelerinilor cu tot felul de lucruri de vânzare trebuincioase celor care vin acolo.

Spre exemplu, ieri, cei veniți să asiste la slujbă puteau cumpăra tot felul de artefacte specifice unui astfel de moment. Ghiozdane cu Hannah Montana, bijuterii din pietre semiprețioase, odorizante de apartament și alte lucruri care sunt TOTAL în spiritul credinței ortodoxe. (sursa)

Adică dacă tot vii să te speli de păcate, să te cureÈ›i spiritual, să fii mai aproape de Divinitate, nu te-ai întoarce acasă cu mâna goală, nu ? Că degeaba ai mers la icoana făcătoare de minuni dacă nu te întorci acasă cu ceva de arătat la prietenele tale de la È›ară. Ui’, fă, am fost la Nicula, m-am rugat, place ce inel dă arjint mi-am luat ?

Că doar așa ne învață Biblia. Crede, roagă-te, pocăiește-te și poartă genți cu Hannah Montana.

PS: eu nu sunt un om religios, dar sunt credincios. Și chestiile de genul celor de mai sus mi se par aÈ™a… cumva în contradicÈ›ie cu spiritul creÈ™tin. Rău de tot. Da’ poate doar sunt eu îngust la minte.

Vrei să fii în blogroll-ul lui Arhi ?

Este foarte simplu!

Donează minim 5 euro pentru Claudiu și Arhi te pune în blogroll până în septembrie. (dacă faceți click pe link, puteți vedea și cum puteți dona)

Claudiu are o poveste absolut impresionantă. Sincer, când am aflat de el, mi-am reconsiderat o mulÈ›ime de chestii în viață. O puteÈ›i citi aici, pe larg, eu vă spun doar atât – omul a avut un accident, a rămas complet paralizat È™i acum È›ine un site de afilieri. Pe care scrie cu un soft de recunoaÈ™tere a vocii. Literă cu literă. Să “scrie” un articol durează 6-7 ore. Dap.

 

Am oarece curiozitate

Să spunem că cineva, la un moment dat în viață, îți face un rău. Nu contează că mic, că mare, că a fost, că n-a fost – contează doar că tu l-ai perceput, la vremea aia, ca pe un rău.

Ce-i mai înțelept să faci ? Să lași lucrurile să se estompeze, cu timpul, și să ajungi măcar la relații de bună ziua, din nou, cu omul ăla ? Sau e indicat să-l scoți (pe om) din viața ta pentru totdeauna ?

Să mă înțelegeți bine, slavă Domnului, nu sunt în vreo situație de asta. De dilemă, adică. Există 2-3 oameni care nu vor mai fi în viața mea nici dacă încep să-mi aducă ofrande zilnice, în rest în viață am știut trece peste toate multe. Sunt doar curios ce credeți voi, atâta tot.

Revoluția cuvântului irefutabil

Am dezvoltat teoria de mai jos după minute întregi de gândire profundă.

Din punctul meu de vedere, teoria de mai jos este absolut imbatabilă. Totuși, pentru a preveni criticile pe care oameni răi și invidioși i le-ar putea aduce, am supus-o atenției unor doamne și domnițe de mare finețe din acest online. Toate, fără excepție, au fost de-acord cu ea. Asta ca să calmăm preventiv spiritele ce se vor aprinde, da ?

Bun, să dezvoltăm. Avem cuvântul irefutabil. Ce înseamnă el ? Dexonline ne zice:

IREFUTÁBIL, -Ă, irefutabili, -e, adj. (Livr.) Care nu poate fi combătut sau respins, de necombătut; absolut convingător. – Din fr. irréfutable, lat. irrefutabilis.

Ei bine, astăzi, în această zi care va rămâne în istoria gramaticii limbii române, vin și vă spun vouă, cititorilor: este greșit! Definiția oficială, unanim acceptată, este absolut incorectă și anormală. Iată de ce.

Când o domniță mai slobodă la gură vede un bărbat sexy, dezirabil din punct de vedere sexual (ca brad pitt, sau ca mine peste trei-patru luni), domniÈ›a cu pricina spune că acel bărbat este, mă scuzaÈ›i, “futabil”. Acesta este un fapt de viață care nu poate fi combătut.

Ei bine, să presupunem că domnița cu pricina ajunge să aibă relații intime, sexuale (normale și de altă natură) cu distinsul domn. În urma acestui moment de descătușare a pasiunii, există două posibile urmări: a) Domnița va fi satisfăcută (poate chiar încântată), b) domnița nu va fi satisfăcută (ba uneori chiar și mai rău).

Acum – atenÈ›ie! Dacă n-aÈ›i dat recent bacalaureatul, È™tiÈ›i, desigur, că prefixul “re”, adăugat unui cuvânt, dă înÈ›elesul de repetiÈ›ie. Exemple: re-venire; re-naÈ™tere; re-locare et caetera.

Urmând acest fir logic indestructibil, urmare a situaÈ›iei a) descrise mai sus, domniÈ›a va afirma cu convingere că domnul care a avut onoarea de a se bucura de sufletul È™i trupul ei este “re-futabil”. Adică este de dorit È™i a doua oară. E logic, da ?

Ei bine, aÈ™a cum prefixul “re” presupune repetiÈ›ia, tot aÈ™a prefixul “i”, adăugat unui oarece cuvânt, dă întelesul de antonim, de negaÈ›ie. Exemple: i-matur, i-real, i-responsabil et caetera.

Urmând în continuare firul logic indestructibil, urmare a situaÈ›iei b) de care ziceam, domniÈ›a va transmite prietenelor domniei sale că bărbatul respectiv este “i-re-futabil”. Adică nu doreÈ™te să întreÈ›ină relaÈ›ii intime o a doua oară cu respectivul reprezentant al sexului opus sieÈ™i.

Sper că-i clar acum. Teoria de mai sus se aplică, exact la fel, și la feminin.

DefiniÈ›ia logică a cuvântului irefutabil(ă) ar trebui să fie “persoană cu care nu este de dorit să ai relaÈ›ii sexuale mai mult de o singură dată”.

QED

Cum am început să merg la sală

Știu că pentru mulÈ›i (din cei care È™tiu cum arăt, zic) am dat dovadă de iresponsabilitate, da’ eu mereu am fost mulÈ›umit de cum arăt. De cum arăt în ultimii 5-6 ani, că înainte eram oarece schilod È™i nu-mi plăcea.

Da, sunt burtos. Așa, și ? Cui nu-i place, să meargă sănătos către mămica lui. Există oameni (și chiar și femei) care mă plac așa cum sunt, mă simt foarte bine, analizele mi-s (aproape) perfecte, deci chiar n-am nici o problemă cu asta.

Am alte două nemulÈ›umiri, însă. Prima e că, de când n-am mai făcut sport (da, È™tiu că pare dubaÈ™, da’ eu chiar am făcut sport, mai multe sporturi chiar) mi s-au subÈ›iat braÈ›ele È™i mi se pare că-s total nepotrivite cu mine, că nu-s ale mele. A doua e că n-am rezistență la efort. ÃŽn Redescoperă România, eram mereu codaÈ™ul grupului când urcam vreun deal, sau cărarea către vreo cetate. Apoi, în liceu am fost în echipa de baschet a liceului (rezervă, da’ oricum… ). ÃŽn Cluj, o samă de oameni faini ies frecvent să joace baschet, È™i mie mi-e dor, da’ nu m-am băgat niciodată, că È™tiu că n-am ce căuta între ei.

Puneți cap la cap toate astea cu faptul că m-a disperat Alexa cu cât de mișto va fi noul Gimmy din Polus. Pe blogul lui, pe twitter, pe orice, Gimmy în sus, Gimmy în jos. M-a convins însă total cu postul ăsta. După ce l-am citit, mi-am adus aminte de câte ori am auzit oameni care merg la sală frecvent (ca Vali Bosioc) vorbind despre cât de bine te simți după 2 ore de exerciții. Mi se părea aberant să te simți fresh după ce-ai scos untul din tine.

Am fost apoi la deschidere È™i am rămas cu gura căscată – pentru că, sincer, deÈ™i n-am practicat vreun soi de sport în ultimii ani, în săli am mai ajuns, din diverse motive, dar aÈ™a sală eu încă n-am văzut.  (pozele sunt făcute de Marcel de la Studioul – click pe ele pentru mărire, că merită)

Am început să merg a doua zi după deschidere. Dimineața, că mi-am amintit că am citit cândva la Vali că dimineața e cel mai recomandat.

Am dat peste 2 super instructori, Marius È™i Dana. Au stat È™i mi-au explicat pas cu pas cum trebuie să încep, ce trebuie să fac, cum nu mă pot apuca de orice chestie din prima zi, cum trebuie s-o iau uÈ™or. Pe amândoi i-am disperat, efectiv, cu întrebări – sunt soiul ăla neplăcut de om care trebuie să priceapă tot ce i se întâmplă – È™i vă jur că nici unuia nu i-a dispărut zâmbetul de pe chip nici măcar o fracÈ›iune de secundă. Oamenii efectiv se bucură când văd un gras ca mine interesat de miÈ™care È™i de exerciÈ›ii. S-au oferit chiar să-mi facă un program personalizat de exerciÈ›ii – că eu nu pot face, evident, ce-ar putea face un om care mai merge la fotbal, sau la baschet, sau care se miÈ™că din când în când.

Mă credeÈ›i sau nu, în fiecare dimineață de la 7 la 8.30 trec prin măcar jumătate din aparatele din sală. Sunt mândru de mine că am putut trece lejer peste momentul cel mai neplăcut al fitness-ului – febra musculară criminală care apare în primele 2-3 zile. Sunt mândru de mine pentru că în prima zi am făcut 7 minute de bandă È™i apoi am zis că mor, iar acum fac lejer 15-20 de minute. Mă motivează faptul că simt că, de la o zi la alta, pot mai mult.

Dar cel mai tare mă motivează faptul că, după cele 90 de minute de sală, mă simt în super formă toată ziua. Sunt trist că săptămâna asta nu pot merge decât 2 zile, că în rest voi fi plecat din Cluj, dar deja Marius mi-a aranjat un program, la revenire, cu care să recuperez zilele pierdute.

Băi, să mă credeÈ›i, ăsta nu e vreun soi de advertorial. Dimpotrivă, m-aÈ™tept să mă înjure un pic Liviu printre dinÈ›i că am scris că m-a disperat cu promovarea (băh, o ziceam într-un sens bun, să È™tii, da ?). E doar manifestarea unui om care a descoperit o bucurie nouă în viață. Bucuria de a se miÈ™ca. ÃŽncă nu se văd rezultatele, e prea devreme, nu mi-a scăzut burta la jumătate, nu am – încă – bicepÈ™ii lui Rafael Nadal (aveam eu cu Mile o glumă pe tema asta), da’ simt în interiorul meu că se schimbă lucruri. Și e bine.

Așa că vă recomand căduros, dacă ați fost putori ca mine, să v-apucați să vă mișcați. O să vă placă. Și dacă sunteți din Cluj, la fel de călduros vă recomand Gimmy. Și mai ales intructorii de-acolo.

Să vă mai spun că abia aștept să înceapă cursurile de Muay Thai ?  :)

 

Bariere inutile

Doresc să precizez, de la bun început, că în postul ăsta sunt un pic razna.

Asta pentru că în ultimele săptămâni din viața mea sunt un pic razna și fac lucruri care n-ar trebui făcute și nu fac lucruri care ar trebui făcute, experimentez trăiri noi sau de multă vreme uitate. Și trăiesc toate astea din plin și mă bucur de ele, bune sau rele.

N-a înțeles nimeni nimic, așa-i ? Perfect, nici eu nu înțeleg nimic.

Aaaaanyway. Avem poza de mai jos, făcută cu noul meu Nokia E7

Ce-avem noi aici ? Avem o casă de pe strada Republicii din Cluj. Care casă are o curte mare. ÎN curtea aia, deci interiorul ei, sunt niște bariere. Două, mai exact, de-a dreapta și de-a stânga cășii.

Mie mi se pare bariera aia de-o inutilitate exemplară. Ruben, de exemplu, e de părere că ziua se deschid porțile, iar bariera are rostul ei (să nu intre oricine în curtea instituției cu pricina). Eu rămân la părerea că, dacă tot există porți, bariera aia e degeaba.

Da’ nu asta e ideea.

Ideea e că mă uitam eu la poza asta și mi-am dat seama: băi, așa-i și în viață, cu oamenii. Oamenii au o grămadă de bariere (mentale, emoționale, comportamentale etc) inutile.

Uite, eu, de exemplu (sunt elegant, nu arăt cu degetul către alÈ›ii, da ?). ÃŽmi cenzurez o mulÈ›ime de chestii. Bine, nu mă refer la chestii de bun simÈ›, cum ar fi că-mi vine să dau câte-o piesă la maxim, da’ mă abÈ›in, că am È™i vecini. Mă referi la trăiri, la manifestări de bucurie sau tristeÈ›e, la chestii pe care le simt È™i pe care le-aÈ™ face sau le-aÈ™ spune, dar din diverse motive nu le fac È™i nu le spun. Să sar într-un picior pe stradă. Să merg la mare distanță doar ca să văd pe cineva 15 minute È™i apoi să mă întorc. Să mănânc slănină cu ceapă la orice oră am eu chef să fac asta (e doar un exemplu, da ?) Și multe altele, lucruri pe care le È›in în mine pentru că le blochez cu diverse bariere inutile.

Și când le-aduni așa, în tine, știți ce se întâmplă ? Nu doar că devii frustrat, nervos și măcinat, cum am mai zis, dar atunci când ridici barierele, când îți dai drumul trăirilor netrăite și spuselor nespuse, curg într-un șuvoi atât de mare și de puternic că nu-l mai poți opri și sperii oamenii de lângă tine, pe care se revarsă șuvoiul.

De ieri seară ascult într-una piesa asta. Și-o s-o ascult până bag bine la cap ideea.

Dap, am zis, sunt un pic razna. So what? :)

 

Just a little bit of history repeating

Istoria se repetă. Uneori amuzant.

Mereu am zis, poate cea mai importantă calitate a mea în acest online e că sunt foarte vechi. Am văzut multe, am crescut cot la cot cu Bobby, Vali, Cetin, Sebi, Cristi, Radu, Chinezu, Gogu și alții. Am văzut de toate.

În decembrie 2006, sunt 5 ani de-atunci, ieșeam la primele mele întâlniri cu bloggerii clujeni. În 2010, în Cluj cel puțin, au apărut oameni care au impresia și azi că ei au pus prima oară la aceeași masă bloggeri diferiți. Și care cred foarte tare că evenimentele online locale au fost inventate de ei.

În 2007 făceam pentru prima dată o variantă locală a RoBlogFest-ului, cu acceptul lui Dragoș Novac și cu sprijinul lui Cristi Manafu. În 2011, 90% dintre bloggerii de-atunci nu mai există. 90% dintre bloggerii de-acum nu existau atunci.

ÃŽn 2007, făceam cu Cetin “strategii” de dezvoltare. Inventam lepÈ™e cu reguli stricte, toÈ›i participanÈ›ii ar fi trebuit să menÈ›ioneze cu link toÈ›i ceilalÈ›i participanÈ›i, ca să creÈ™tem în Google. Prostii, azi toÈ›i au impresia că like-urile È™i RT-urile sunt cheia succesului, da’ o să treacă È™i asta.

În 2007, Sergiu Biriș transmitea o leapșă care nici nu mai știu de unde a pornit. Știu c-a trecut prin Peri, atâta tot. Leapșa  asta. În 2011, nu mai știu nimic de Elena (ioi, ce om extraordinar de fain), sau de Eduard. Iar cu Ștefan comunic maxim o dată pe an, deși atunci eram foarte apropiați.

În 2011, Alexandra primește fix aceeași leapșă, iar eu mă simt extrem de bătrân.

Că așa e în viață. Istoria se repetă, time to time.

Despre Narciși

Am mai zis. Dacă aș ști să scriu ca ea măcar odată pe an, aș fi mult mai încântat de mine însumi.

Partea cea mai ciudată e că mă întâlnesc din ce în ce mai des cu Narcişi care nu au nicio bază raţională, factuală pentru iubirea lor faţă de ei înşişi. Sunt oameni absolut obişnuiţi cu traiectorii profesionale uneori modeste.
Cu toate acestea însă, îşi fabrică în permanenţă motive care îi transformă în propriul lor Dumnezeu. Trăiesc într-o paranoia hedonistă perpetuă, fiind plăcut surprinşi în fiecare secundă de propria lor strălucire.

Aproape că îi invidiez, dacă mă gândesc că această puternică preocupare de sine îi face să fie absolut imuni la orice fel de atac ori reproş, oricât de argumentat şi fundamentat empiric. Lumea paralelă în care trăiesc şi pe care, bineînţeles, o guvernează, e mai reală pentru ei decât oricare alta, pentru că, nu-i aşa, le e cea mai favorabilă.

Citiți postul Corinei. De mai multe ori. E excepțional.

 

Reprezentantul proștilor

Băi.

Deci povesteam io azi cu Răzvan. În statul ăsta românesc se petrece o discriminare uriașă și NIMENI nu s-a sesizat până acum.

O largă majoritate minoritate a populației românești nu are un reprezentant într-o importantă instituție.

Așa că noi ne-am gândit că în Academia Română ar trebui să existe un reprezentant al proștilor. Pentru echilibru.

Desigur, ar trebui să fie un reprezentant care să nu recunoască că-i prost, că ăsta ar fi un prim pas spre inteligență.

Mno, propuneri ?

 

Ce e aia socializare ?

Eu am, în capul meu, o părere foarte simplă despre socializare. Socializare înseamnă că, atunci când ieși cu niște oameni la cafea/bere/povești etc, ieși să fii cu oamenii ăia. Să vorbiți, să schimbați păreri, informații și bârfe, să comunici cu alții asemeni ție. Să te uiți la alte figuri, nu doar la a ta în oglindă.

Sau, când mergi la un eveniment oarecare, să vorbeÈ™ti cu oamenii ăia de la eveniment în pauze. Măcar cu ăia pe care-i È™tii deja. Nu să stai ca muta într-un colÈ› È™i să te uiÈ›i pe tavan, că de aia îi zice “componentă de networking”. Ca să networkuieÈ™ti cu oamenii. Părerea mea, zic.

Mă enervează la culme cineva (bine, mă refer strict la Răzvan, adică, da’ avem noi o glumă internă cu “cineva”) care, la o ieÈ™ire la beri, cu greu își dezlipeÈ™te ochii de ecranul telefonului/tabletei/laptopului. Și aia numa’ pentru că este rugat, ameninÈ›at, înjurat, È™i iar rugat, È™i apoi implorat, È™i din nou… È™i tot aÈ™a.

Ei bine, azi la prânz mâncam ca omu’ pe terasă la vecinii de la Liga. La 2 mese de mine, două domniÈ™oare. DomniÈ™oara A È™i DomniÈ™oara B. Nu le putem deosebi altfel, că erau amândouă brunete, amândouă relativ drăguÈ›e (amu nici nu m-am holbat, să văd detaliile, da’ păreau ok), deci A È™i B.

Când m-am așezat eu la masă, domnișoara A vorbea la telefon. Domnișoara B vorbea și ea la telefon. După 15 minute, domnișoara A vorbea la telefon. Domnișoara B se uita la nori. După încă 10 minute,  domnișoara A vorbea la telefon. B se uita la unghii.

Bine, È™i ca să n-o mai lungesc, A a vorbit la telefon 47 de minute de când m-am aÈ™ezat eu la masă (dar vorbea deja când am ajuns). N-are importanță despre ce (subiectele principale au fost nunÈ›ile È™i croazierele, da’ cum ziceam, nu contează). Din astea, cel puÈ›in 30 de minute B s-a uitat la stele.

Mă, io cred că plecam de la masă. Poate sunt io mai în vârstă, da’ parcă-parcă pe vremea mea (de exemplu sâmbătă seara, când au venit Denisa, Sebi È™i Robert pe la Reload) oamenii stăteau la masă unii cu alÈ›ii. Nu unii lângă alÈ›ii, ca mobila.